Bisericile erau închise. Era un paznic, moș Ioan Baltă, care avea grijă de biserici. Părintele Mina Serediuc a fost scos din Mănăstirea Dragomirna în urma decretului, iar el a stat timp de 7 ani în satul natal Siminicia din judeţul Suceava cu mama Sfinţiei sale. După moartea mamei, el a cerut să fie reprimit în monahism și Înaltpreasfinţitul Iustin l-a trimis la Mănăstirea Vorona ca paznic, spunându-i: „Stai liniștit deocamdată, așa, și mai târziu vei rămâne preot”. Și așa l-am găsit noi, paznic împreună cu moș Ioan Baltă, care apoi a devenit călugăr purtând numele Ioachim. În prezent, ambii sunt înmormântaţi în cimitirul Mănăstirii Vorona.

Mănăstirea arăta jalnic, era distrusă și plină de gunoi, dar nu era pustie, fiindcă erau cuibăriţi mulţi șerpi care umblau prin curte, se urcau pe temelia bisericilor, dar după ce am venit noi și am început sfintele slujbe, am tras clopotele, ceea ce nu se întâmplase până atunci. Șerpii, încet, încet, au plecat unde doar Dumnezeu știe. Am rămas noi șase călugăriţe să facem ordine, curăţenie și primele reparaţii; se lucra de zor. Înaltpreasfinţitul mitropolit Iustin a vizitat mănăstirea de două ori, atunci când a fost început șantierul și în timp ce se lucra. După multe încercări, multe necazuri, lipsuri de tot felul dar și lucruri duhovnicești, cu ajutorul Bunului și Milostivului Dumnezeu am ajuns până în ziua de astăzi să vedem Mănăstirea Vorona precum un colţ de Rai. În prezent, se ostenesc aici 40 de călugăriţe smerite și ascultătoare, un preot slujitor care ţine vie viaţa duhovnicească și gospodărească din mănăstire.

(Răstignirea monahismului românesc. Decretul 410/1959, Editura Doxologia, Iași, 2009, pp. 134-135)