Pentru un ortodox, mărturisirea sufletească este una dintre ipostazele cele mai importante ale comuniunii și trăirii credinței într-un mod foarte concret. În esenţă, nu există nicio diferenţă între o spovedanie făcută înaintea unui preot hirotonit de o lună sau înaintea unui bătrân preot cu părul nins. Prin sincera spovedanie şi dezlegarea rostită de preotul cu hirotonie validă se împlinesc condiţiile esenţiale, canonice, ale Tainei Mărturisirii.

Totuşi, mulţi ajung într-un moment în care îşi pun serios problema unui duhovnic experimentat, adică a unui duhovnic care are atât trăirea, experienţa duhovnicească, cât şi calităţile de înțelegere a sufletului celuilalt necesare instaurării unei veritabile comuniuni sufleteşti.

Când apare această dorinţă, primul reflex este acela de a te îndrepta spre duhovnici recomandaţi de prieteni, de cunoscuți, despre care se vorbeşte că ar avea harisme aparte ori ale căror cuvinte de folos au înregistrat mii de accesări pe YouTube. Problema nu este, totuşi, deloc simplă. Şi în acest caz există posibilitatea ca proverbul „la pomul lăudat să nu te duci cu sacul” să se adeverească dureros. Nu pentru că părintele vizat nu ar fi – după caz – cuvios sau cucernic ci, pur şi simplu pentru că întâlnirea sufletească mult aşteptată nu se produce.

Că alegerea unui duhovnic nu este un lucru simplu o înţelegem chiar de la Avva Moise care spune că gândurile „să nu le destăinui oricui ţi-ar ieşi în cale, ci să le vesteşti bătrânilor duhovniceşti care au darul deosebirii, şi nu celor ce nu-s decât albiţi de vreme. Căci mulţi, uitându-se la vârstă, şi-au mărturisit gândurile lor, dar, în loc să primească tămăduire, au căzut în deznădejde pentru neiscusinţa bătrânilor”. Acelaşi avertisment, dar chiar mai tăios, spus şi de Sfântul Simeon Noul Teolog: „De voieşti să te lepezi de toate şi să te deprinzi cu vieţuirea evanghelică să nu te dai în seama unui învăţător neîncercat sau pătimaş, ca nu cumva în loc de petrecerea evanghelică să o înveţi pe cea drăcească. Fiindcă învăţăturile bune sunt de la învăţătorii buni; iar cele rele de la cei răi. Căci, desigur, din seminţe rele ies roade rele”.

Filocalia e plină de avertismente cu privire la cât şi cui să ne deschidem sufleteşte. Nu e vorba de un îndemn la tăinuirea păcatului, dimpotrivă. E doar un sfat de a evita încredinţarea unei răni grave unui medic lipsit de competenţa necesară.

Parafrazând titlul celebrei cărţi a părintelui Steinhardt, mărturisirea e resimţită, în mod firesc, ca o primejdie. Nu e uşor să-ţi deschizi tainiţele sufletului, să te predai necondiţionat unei alte voinţe, tăindu-ţi-o pe a ta proprie. Şi totuşi, asumarea acestui risc e o dovadă de curaj, la fel cum tăierea voii în faţa unui duhovnic ce sfătuieşte înţelept e dovada unei voinţe şi mai puternice, ce se opune voirilor păcătoase.

Mircea Eliade relatează în Istoria credinţelor şi ideilor religioase o poveste despre un căpitan de oşti care, lovit de o săgeată, refuză să fie tratat, înainte să afle din ce a fost făcut vârful acesteia, din ce arc a fost trasă, dacă arcaşul este înalt ori scund, om cumsecade ori om rău, dacă e de neam bun, dacă are familie, copii ş.a.m.d. Tâlcul poveştii trimite, desigur, la ideea că atunci când se impune acţiunea hotărâtă, precauţia şi îndelunga documentare nu-şi au rostul.

Toată învăţătura Bisericii din Postul Mare atrage atenţia asupra urgenţei vindecării „rănilor” din suflete, cauzate de semeni, de diavol şi, mai ales, de propriile opţiuni.

Perioada dinaintea Învierii Domnului e cea mai potrivită căutărilor, reflecţiilor şi alegerilor duhovniceşti, printre care sfătuirea cu un duhovnic este, probabil, cea mai importantă. Dincolo de frică şi neîncredere, un om care îşi pune problema unui duhovnic este, fără îndoială, o persoană care a auzit despre grija lui Dumnezeu faţă de lume şi iubirea Sa faţă de oameni. Cum de Dumnezeu depind, la capătul eforturilor noastre, cele mai bune lucruri care se întâmplă în viaţa noastră, de El depinde şi şansa de întâlni duhovnicul care se va dovedi a fi cel potrivit.