Dacă copilul are încă de la naştere veleităţi de lider, cum îl poţi apăra de păcatul orgoliului?

Îmi vine greu să cred că există lideri din naştere. Deoarece acest statut presupune un cumul de calităţi dobândite prin educaţie şi imitaţie. A fi lider înseamnă să ai o voinţă puternică, capacitate de comunicare cu oamenii şi de luare a deciziilor şi un caracter tare. Aceasta este o paletă de calităţi şi ele nu trebuie să se transforme în ceea ce noi numim dorinţă de stăpânire. Poate fi vorba pur şi simplu de un om cu o constituţie interioară puternică.

Dar, ca în orice situaţie de acest gen, totul este ambivalent şi deci poate fi întors pe ambele părţi. Duritatea poate deveni tărie în virtute, dar poate deveni şi asprime în relaţie cu aproapele. Un caracter puternic te poate împinge spre o luptă fară compromisuri cu patimile, dar şi spre „datul din coate”, îmbrâncindu-l pe cel care îţi este aproape, doar pentru a ajunge tu în faţă.

Aşa că, atunci când copilul creşte cu un caracter puternic, aş recomanda părinţilor să ia aminte ce calităţi reuşeşte să asimileze cu timpul. După aceea, în mod diferit în fiecare caz în parte, ei trebuie să aibă grijă cum întorc spre bine ceea ce poate duce spre rău.

Se va ţine cont de un principiu pedagogic important, despre care vorbea, cu referire la monahism şi ascultare, Sfântul Ioan Scărarul şi care poate fi aplicat şi în cazul educaţiei copiilor: duhovnicul (sau educatorul, în cazul nostru) nu trebuie să schimbe firea, caracterul celui de care are grijă. Dar trăsăturile de caracter pot fi dezvoltate într-un sens folositor pentru suflet şi plăcut lui Dumnezeu.

(Preot Maxim Kozlov, Familia – ultimul bastion: răspunsuri la întrebări ale tinerilor, Editura Sophia, București, 2009, p. 241-242)