Cursurile lui Nae Ionescu dovedesc sesizarea unui aspect de fineţe pentru autentica înțelegere a spiritului răsăritean: trecerea de la concept la simbol, operată de gândirea patristică atunci când a folosit limbajul filosofic grecesc.

Conceptul încadrează, defineşte ceva, pe când persoana nu poate fi delimitată în cuvinte, căci ceea ce o caracterizează e continua depăşire de sine. Altfel spus, realităţile proprii persoanei nu pot fi descrise pe cale conceptuală. Deşi această precizare este formulată ca atare mai târziu de Vladimir Lossky, gânditorul român a reuşit însă să facă filosofie din această perspectivă. Pe astfel de temeiuri s-a hotărât tipul de filosofie al lui Ionescu, lucru valabil chiar şi pentru logica sa, unde era binecunoscută preocuparea pentru ceea ce el numea logica colectivelor.

Pentru Nae Ionescu era lipsit de consistenţă să faci metafizică altfel decât din prisma experienţei personale, însă a unei experienţe ce duce întotdeauna la soluţii provizorii, şi încă mai mult, „experienţa mea înseamnă experiența noastră”. Într-o prelegere preciza: „Deci, când eu vorbesc de om, nu vorbesc de om pur şi simplu în el însuşi, ci de o existenţă care îşi capătă în adevăr configuraţia ei definitivă numai întrucât se împărtăşeşte de la altceva care îl depăşeşte”. Pentru Nae Ionescu comuniunea nu înseamnă doar comunicare, ci este creatoare de realitate: „Punerea în prezenţă a doi oameni, a doi oameni vii, care trăiesc într-un fel punerea în prezenţă, creează o mulţime de realităţi noi, şi aceste realităţi noi se răsfrâng asupra oamenilor şi îi îmbogăţesc”. 

Sunt acestea elemente ce ne îngăduie să desluşim maniera în care Profesorul înţelegea să îşi pregătească şi să îşi susţină cursurile. Nu venea cu o hârtie pe care să fie scrisă prelegerea, ci îşi pregătea doar pe jumătate cursul, lăsând întotdeauna loc pentru meditaţia ce se petrecea acolo, chiar în faţa studenţilor pe subiectul propus. Acest fel de a nu pune preţ pe o structură definitivă şi închegată a unei teme de metafizică ţine în fapt de o anume înţelegere a propriului persoanei. O înţelegere a ceea ce este, de fapt, esenţial în spusa omului: nu un conţinut anume, ci ceea ce este peste acel conţinut, dimensiunea tainică dar mereu prezentă pe care cuvântul o dezvăluie. Se petrecea ceva cu totul aparte la cursurile Maestrului, un inefabil greu de exprimat, şi care era mai mult decât suma unor idei. Prelegerea lui Nae Ionescu trezea în mintea celui ce îi era martor experierea unei noi dimensiuni ale cuvintelor, ducea către experienţa unei asumări active a cuvântului, a unui fel de luare pe cont propriu a lucrului cu taina cuvântului. Se producea o gândire pe viu, care descoperea atunci altfel decât altădată, şi într-un fel niciodată reluat identic, aspecte ale unei teme de metafizică. O temă care se dovedea nu numai că nu a fost epuizată, dar că pe calea experierii personale poate oferi mereu nebănuite înţelesuri.

Nae Ionescu, a fost cel care a înţeles filosofia mai ales ca exersarea minţii în a descoperi şi contempla aspecte ale realității, dincolo de expresia constituită a discursului filosofic. Pe această cale, rezultatul prelegerii era un gen de entuziasm asemănător celui mistic ori a trăirii unei treziri spirituale. Şi, într-adevăr, generaţia căreia Nae Ionescu i-a fost maestru este generaţia revelaţiilor şi trezirii în cultura română. Semnificativ este că acest gen de formare nu a dus nicidecum la inculcarea unui patent mental în cugetele discipolilor, mărturie fiind diversitatea orientării celor ce i-au fost discipoli: Mircea Eliade, Emil Cioran, Petre Țuțea, Mircea Vulcănescu, ş.a.