Întotdeauna călătorul are în gând și în aducere-aminte patria și casa sa, dorind să se întoarcă acolo. Iudeii, fiind în Babilon, întotdeauna au avut în gând și în aducere-aminte patria lor, Ierusalimul, și cu râvnă doreau să se întoarcă acolo.

Tot așa și adevărații creștini stau și se tânguiesc în această lume precum iudeii la râul Babilonului, amintindu-și de Ierusalimul cel de sus – Patria cerească; spre el cu suspinare și cu tânguire își ridică ochii, dorind să ajungă acolo. „Căci de aceea și suspinăm, în acest trup, dorind să ne îmbrăcăm cu locuința noastră cea din cer” (II Corinteni 5, 2), suspină Sfântul Pavel împreună cu cei credincioși.

Pentru fiii veacului acestuia care au prins gust pentru cele trecătoare, lumea este patria și raiul de care nu vor să se despartă. Dar fiii Împărăției Cerești, lepădându-se de lume și răbdând orice scârbă în această viață, doresc să ajungă în Patria din ceruri. Pentru adevăratul creștin, viața în această lume nu este nimic altceva decât o permanentă suferință și cruce.

(Sfântul Tihon din Zadonsk, Comoară duhovnicească din lume adunată, Editura Egumenița, Galați, 2008, p. 72)