Uneori, când monahul petrece iubitor de linişte în înfrânare, din pizma pierzătorului, i se îngreunează trupul, demonii îl fac să stea cu mâinile încrucişate, aduc asupra lui foamea, ca pe un rău călător. Prin aceasta aduc sufletului aprindere, sugerează pretexte necugetate pentru întinderea meselor şi băuturi de vin. Şi după acestea, ca un cuptor năprasnic, aprind în el focul patimii pentru femeie şi de aici, strâmtorând cugetul, îl duc în legătoare, ca pe o oaie la tăiere, la întinăciunea trupului şi, omorându-l pe acesta prin păcat şi învinuindu-l apoi ca pentru o ucidere, îl duc în deznădejde. Apoi iarăşi, dimpotrivă, prin cuvinte blânde, îl conving că prin pocăinţă este fără de vină la Dumnezeu, dezlegând păcatul în mintea lui, arvunindu-l pe cel care astfel îşi duce întreaga viaţă trăind în deşert. Aceasta observând-o şi Sfântul Apostol Pavel, zicea: „Găsesc deci în mine, care voiesc să fac bine, legea că răul este legat de mine". „Căci a voi se află în mine, dar a face binele nu aflu. Căci nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc pe acela îl săvârşesc".

(Sfântul Simeon Stâlpnicul din Muntele Minunat, Viața și cuvinte de folos, Editura Doxologia, Iași, 2013, p. 53)