Și, ca să fii sincer cu tine însuți, ai gustat și tu din acestea: din nepăsarea ce te-a cuprins cu ghearele-i ca de gheață atunci când te-ai simțit singur și neputincios, parcă uitat într-un univers plin de nedreptate și de durere, dar și de sfinți la care parcă nu mai ajungi; ai gustat și din îndoiala ce nu e decât rana sufletului care, sufocat fiind de micimea acestei lumi, se împiedică tot mai des în căutarea disperată a lui Dumnezeu. Și, pentru a fi sincer până la capăt, ai avut parte de momente în care, privind în jurul tău și în adâncurile oceanului propriei tale ființe, te întrebai doar atât: „Unde ești, Doamne?”
Ți s-a spus la ora de religie că Dumnezeu este peste tot. Probabil că, pentru moment, te-a liniștit acest răspuns. Dar ai deschis ochii larg și nu L-ai văzut. Ai scormonit în inima ta și nu ți-ai amintit decât de clipele frumoase ale copilăriei tale, în care bunica sau, în cazul cel mai fericit, mama te învăța să rostești „Tatăl nostru”, rugăciune pe care tu o repetai ascultător. Dar de atunci te-au izbit valurile acestei vieți și ispitele acestei lumi. Iar tu, tăria unei stânci nu o ai! Plăcerile se încăpățânează să se strecoare în mintea și în trupul tău, păcatele din jur îți asaltează cetatea inimii ca niște mercenari ai unei armate a întunericului, iar neputința te îmbrățișează ca o ființă pe care încă o urăști și o iubești în același timp.

„Unde ești, Doamne?” Găsirea unui răspuns îți aparține, cu siguranță, în exclusivitate. Nimeni nu poate găsi răspunsul în locul tău. Pentru că fiecăruia Hristos Domnul are să-i răspundă în parte. Nu există manuale de credință. Nu există răspunsuri gata făcute și nici formule magice. Dacă prea mulți se încăpățânează în jurul tău să demonstreze că Dumnezeu nu există și că e fie o invenție a Bisericii, fie doar un antidot al fricii omului simplu, e bine să observi că nimeni nu se grăbește să demonstreze că El există! Dacă e nevoie, sfinții Îl mărturisesc – cu rugăciunea, cu mila, cu iertarea, cu iubirea de aproapele –, dar numai atât! Fără demonstrații și silogisme.
El, pur și simplu, este! Cum să demonstrezi Viața Care este peste toți și peste toate? Să ne închipuim că cineva, urcând pe crestele munților, este înconjurat dintr-odată de un nor dens. Nu mai vede absolut nimic. Nici măcar pe sine! Ce i-am putea răspunde dacă l-am auzi strigând: „Vreau să văd un nor! De ce nu văd nimic?”
DEX-ul ne oferă aceste sensuri ale verbului „a descoperi”: a lua, a ridica de pe o persoană ceea ce o acoperă; a afla, a găsi un lucru căutat, necunoscut sau ascuns; a pătrunde o taină, un mister. Toate aceste sensuri se aplică în efortul descoperirii lui Hristos. Deocamdată, a descoperi înseamnă a înlătura ceva aflat între tine și Hristos. Desigur, El, ca Dumnezeu, nu poate fi atins și nici „acoperit” de ceva din cele omenești. Dar în inima ta? Ce Îl poate „acoperi”? Ce anume Îl poate închide acolo ca într-un nou mormânt? Răspunsul se rezumă la un termen simplu, dar profund prin consecințele lui: păcatul.
A descoperi pe Hristos înseamnă, mai întâi de toate, a-ți „vedea” păcatele. Desigur, „a vedea” corect și a nu distorsiona Adevărul, luând pe sfinți în ajutor, la nevoie. Sfinții au înțeles grozăvia păcatului doar pentru că nu l-au (mai) săvârșit. Păcatul se arată hidos doar când e privit din afara lui, pentru că din interior ne minte și ne obligă a-l vedea plăcut și frumos.
Ce urmează? Dacă „vederea” păcatelor proprii a însemnat în mod implicit și spovedirea lor, finalitatea nu poate fi decât vederea lui Hristos în Sfânta Liturghie. Mai întâi o vedere a Lui prin gesturi și cuvinte. Atât de necesare în această lume plină de orbi și de surzi sufletește! Tu vino să vezi și să auzi! Până să înțelegi ce se întâmplă dincolo de „vălul” gesturilor și al cuvintelor de acolo, va mai trece un timp. Dacă mai mult sau mai puțin, depinde doar de tine! Acestea le afirm crezând și eu sfinților care L-au văzut pe Hristos în Sfânta Liturghie. Observă că nu am mai folosit ghilimele în aceste ultime afirmații. Adică sfinții L-au văzut în mod real încă din această viață. S-au împărtășit cu Trupul și cu Sângele Lui după ce au dat la o parte păcatele din ființa lor, și au descoperit pe Hristos.

Închei cu același îndemn la eroism cu care am început aceste rânduri. Creștinismul este credința celor care s-au jertfit pe ei înșiși pentru Hristos – Care îți va fi aproape în toată această luptă –, nefiind nicidecum religia celor care au fost jertfiți pe altarul impersonal și mincinos al acestei lumi. Nu acoperi pe Hristos cu propriile-ți păcate! (Ierod. Paulin Ilucă - articol preluat din Revista „Cuvinte către tineri”, publicație editată de Mănăstirea Putna, nr. VII- 2014)