„Bunul Dumnezeu păzește cu amândouă mâinile Sale lumea contemporană. Mai demult ocrotea numai cu una” – Sfântul Paisie Aghioritul

„Dumnezeu îngăduie să se facă acum o zguduitură puternică. Vin ani grei. Vom avea încercări mari... S-o luăm în serios, să trăim duhovnicește. Împrejurările ne silesc și ne vor sili să lucrăm duhovnicește. Și este bine să facem aceasta cu bucurie și de bunăvoie, iar nu cu mâhnire, de nevoie. Mulți sfinți ar fi dorit să trăiască în vremea noastră ca să se nevoiască.”

Sfântul Paisie Aghioritul este un sfânt contemporan, care s-a adăugat la ceata drepților din Împărăția lui Dumnezeu în anul 1994. Trăind în vremuri atât de apropiate de cele pe care noi le parcurgem, el este un exemplu viu al faptului că Evanghelia poate fi împlinită în orice vreme și în orice loc, deci și în vremurile noastre, iar sfințenia nu este un ideal frumos, propovăduit de Biserică, ci o realitate a vieții creștine, accesibilă oricărui om însetat de desăvârșire.

Mulțimea de pelerini care l-au cercetat la coliba sa din Sfântul Munte Athos, iar apoi la Mănăstirea „Sfântul Ioan Evanghelistul” – Suroti, din apropierea Tesalonicului, au aflat în exemplul său de sfințenie și în cuvintele sale „cu putere multă” sfat și îndemn aducător de pace sufletească și mântuire.

Deși tăinuite, eforturile sale ascetice au fost cunoscute de către ucenicii săi apropiați. Se ruga și câte 14 ore pe zi, dormea adeseori doar câte o oră din 24, iar cei apropiați spuneau că rostea Rugăciunea lui Iisus și de 23.100 ori pe zi.

Chiar și cancerul său îl vedea ca pe o încercare a credinței, un mijloc de apropiere de Dumnezeu și un motiv de întărire în credință și răbdare a tuturor celor suferinzi, „un dar al lui Dumnezeu și se bucura la gândul că și creștinii din lume, care sunt chinuiți de aceeași boală, se vor mângâia aflând că și monahii suferă de ea”[1].

Această iubire infinită a sa față de întreaga lume se oglindește în cuvintele sale, adresate unor ucenici apropiați, care i-au cerut un sfat duhovnicesc:

– Părinte, spuneți-ne ceva.

– Ce să vă spun?

– Ce vă spune inima.

Ceea ce-mi spune inima este să iau cuțitul, s-o tai bucățele, s-o împart lumii și apoi să mor[2].

Din curtea colibei sale athonite sau de pe patul de suferință, în Tesalonic, întreaga sa viață a adus speranță și lumină în sufletele semenilor săi sau, cum atât de frumos o spunea Părintele „eu fac însorirea”, înțelegând că precum soarele este absolut necesar ca să se deschidă florile, așa și o ușoară atingere pastorală ajută la deschiderea și vindecarea sufletului[3].

Încercările prezente și cele ce vor veni asupra lumii – prilejuri de întoarcere la Dumnezeu, de însănătoșire fizică și duhovnicească a lumii

În cuvintele și scrierile sale, Cuviosul Paisie Aghioritul a făcut o radiografie morală foarte precisă asupra lumii contemporane și a sufletului omului actual. Iar observațiile făcute, precum este și titlul uneia dintre cărțile în care acestea sunt consemnate, au fost spuse „cu durere și dragoste”.

În volumul „Trezire duhovnicească”, el observa cum lumea s-a îndepărtat de Dumnezeu. Iar aceasta face din om un frământat și un permanent neliniștit, iar din viața sa – un chin: „Cu cât se depărtează cineva de Dumnezeu, spunea el, cu atât lucrurile se complică mai mult. Se poate ca cineva să nu aibă nimic, dar dacă Îl are pe Dumnezeu, nu mai dorește nimic. Acesta este adevărul! Iar dacă le are pe toate și nu Îl are pe Dumnezeu, este chinuit înlăuntrul său. De aceea, fiecare, pe cât poate să se apropie de Dumnezeu. Numai lângă Dumnezeu află omul bucuria cea adevărată și veșnică. Otravă gustăm atunci când trăim departe de dulcele Iisus. Când omul, din om vechi devine om nou, fiu de împărat, se hrănește cu desfătarea dumnezeiască, cu dulceața cerească și simte veselia paradisiacă, simte încă de aici o parte din bucuria Raiului. De la bucuria cea mică, paradisiacă, înaintează zilnic către cea mare și se întreabă dacă există ceva mai înalt în Rai decât aceea pe care o trăiește aici. Starea în care trăiește este astfel încât nu poate face nici o lucrare. Genunchii i se topesc ca lumânările de acea dumnezeiască fierbințeală și dulceață, inima lui saltă și e gata să spargă pieptul ca să plece, pentru că pământul și lucrurile pământești i se par lucruri zadarnice”[4].

Omul contemporan nu se mai gândește la viața viitoare, ci luptă să trăiască aici și acum, să smulgă lumii și existenței acesteia trecătoare cât mai mult plăceri și desfătări. Și-a pierdut sensul profund al trecerii sale prin această lume, acela de pregătire pentru viața viitoare și, din acest motiv, sufletul îi este neliniștit, rănit și suferind: „Suferințele lumii sunt fără sfârșit, observa blândul Părinte. Se vede peste tot o descompunere generală, și familii, și mici și mari. În fiecare zi inima mea se face tocătură. Cele mai multe case sunt pline de supărări, de neliniște, de stres. Numai în casele care trăiesc după Dumnezeu oamenii sunt bine. În celelalte, unii divorțează, alții sunt falimentari, alții bolnavi, alții accidentați, alții cu psiho-medicamente, iar alții cu droguri. Mai mult sau mai puțin, cu toții, sărmanii, au câte o durere. Mai ales acum, nu au de lucru; datorii de aici, suferințe de dincolo; îi urmăresc băncile, îi scot din case, o mulțime de necazuri. Și acestea nu țin o zi sau două. Iar din pricina acestei situații, chiar și copiii cei sănătoși ai acestor familii se îmbolnăvesc”[5].

Altădată, spunea Părintele, în lume se făceau multe fapte bune. Exista și rău, dar multul bine și multa bunătate înecau puținele fapte rele, astfel încât oamenii aveau sentimentul că trăiesc într-o lume bună și frumoasă, o viață împlinită aici și în veșnicie. Acum, observa el, faptele rele și fărădelegile copleșesc lumea și omul. Se mai fac și astăzi fapte bune, însă multul rău și multa răutate dau senzația morală că trăim într-o lume rea și urâtă, spre nefericire și pierzare.

Sfântul Paisie considera că dușmanul cel mai puternic al creștinului de astăzi nu este diavolul, ci „duhul lumesc”. Acesta îl ispitește pe om și în leagă de bucuriile efemere și plăcerile iluzorii și păcătoase. Din acest motiv, „inimile oamenilor s-au făcut de fier”[6], iar lumea însăși a devenit un adevărat „spital de nebuni[7].

Lupta pentru păstrarea curăției sufletești și a unei vieți creștine este o adevărată mucenicie.

 Urmările acestei îndepărtări de Dumnezeu sunt necazurile și încercările prin care trece lumea în prezent și în viitor, spre curățire și izbăvire. „Dumnezeu, spunea el, îngăduie să se facă acum o zguduitură puternică. Vin ani grei. Vom avea încercări mari... S-o luăm în serios, să trăim duhovnicește. Împrejurările ne silesc și ne vor sili să lucrăm duhovnicește. Și este bine să facem aceasta cu bucurie și de bunăvoie, iar nu cu mâhnire, de nevoie. Mulți sfinți ar fi dorit să trăiască în vremea noastră ca să se nevoiască”[8].

Înfruntarea duhovnicească a necazurilor și încercărilor

Încercările și pătimirile prin care poate trece o lume întreagă, un continent, o țară, o comunitate ori un individ sunt modalități de redescoperire a vieții autentice și a valorilor cu adevărat importante în plan spiritual; mijloace de pocăință, de întoarcere la Dumnezeu și de mântuire.

Ele sunt ca un examen prin care se vor cerne caracterele umane. În urma acestui război duhovnicesc, lucrurile se vor lămuri în plan spiritual. Cele rele și nefolositoare vor fi înlăturate, iar cele bune și folositoare vor triumfa. Necazurile însele vor fi „moneda” cu care ne vom dobândi iertarea de păcate și mântuirea sufletelor: „În această situație, veți vedea, unii vor avea plată curată și alții își vor achita datoriile. Așa vor fi lucrurile, încât nu se va mâhni nimeni pentru necazul prin care vor trece – chiar dacă nu toți vor spune: Slavă Ție, Dumnezeule![9] – spunea Sfântul Paisie.

Singura cale de a înfrunta aceste necazuri este cea duhovnicească, nu lumească sau pur omenească. Scopul urmărit nu trebuie să fie doar sănătatea trupească, ci și vindecarea sufletească.

Sfatul pe care îl dădea duhovnicescul Părinte în privința suferințelor contextuale, a încercărilor punctuale, era: „Simplificați-vă viața și stresul va fugi![10] sau Arta de a aduce gândul cel bun[11].

Mântuirea omului, spunea Sfântul Paisie, nu depinde de minut, ci de secundă. Iar ceea ce trebuie să facă omul este să smerească și să se pocăiască pentru păcatele sale, pocăința fiind un adevărat Botez al lacrimilor, spre viață și fericire veșnică. Iar alături de aceasta, să se roage stăruitor pentru el și pentru lume, căci chiar și un suspin pentru durerea celuilalt este o rugăciune din inimă; adică echivalează cu ore de rugăciune[12].

În vremuri precum sunt cele actuale și în momentele de încercare, învăța Cuviosul Paisie Aghioritul, și chiar dacă nu înțelegem acest lucru, ajutorul lui Dumnezeu și al celor bineplăcuți Lui este mai puternic decât oricând sau, cum spunea bunul Părinte, „binele este că nu ne părăsește Dumnezeu. Bunul Dumnezeu păzește cu amândouă mâinile Sale lumea contemporană; mai demult o ocrotea numai cu una. Astăzi, însă, în mijlocul atâtor primejdii în care trăiește omul, Dumnezeu îl păzește precum mama pe pruncul ei, atunci când începe să pășească. Astăzi, mai mult decât odinioară, ne ajută Hristos, Maica Domnului, Sfinții, dar noi nu înțelegem”[13].

[1] Nicolae Zurnazoglu, Cuviosul Paisie Aghioritul. Mărturii ale închinătorilor, Traducere din limba greacă de Ieroschim. Ștefan Nuțescu, Schitul Lacu - Sfântul Munte Athos, Editura Evanghelismos, București, 2006, p. 62

[2] Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovnicești. I. Cu durere și dragoste pentru omul contemporan, traducere din limba greacă de Ieroschim. Ștefan Nuțescu, Schitul Lacu- Sfântul Munte Athos, Editura Evanghelismos, București, 2003, p. 19

[3] Ibidem, p. 13

[4] Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte. II. Trezire duhovnicească, traducere din limba elenă de Ieroschim. Ștefan Lacoschitiotul, Schitul Lacu, Sfântul Munte Athos, 2000, p. 43

[5] Ibidem, p. 24

[6] Ibidem, p. 146

[7] Ibidem, p. 164

[8] Ibidem, p. 35

[9] Ibidem, p. 19

[10] Ibidem, p. 178

[11] Ibidem, p. 193

[12] Ibidem, p. 309

[13] Ibidem, p. 33

De la același autor

Ultimele din categorie