Sunt nopți în care somnul se oprește undeva la marginea gândului. Rămâi cu ochii deschiși în întuneric. Întrebări pe care ziua, cu zgomotul și graba ei, reușește să le țină departe – încep să se apropie.

Uneori este de ajuns una singură: cât de mare este omul?

De-a lungul vremii, omul a privit materia și a încercat să ajungă la temelia ei. A vorbit despre atom ca despre ceva ce nu mai poate fi împărțit. Apoi, a descoperit în el electroni și un nucleu alcătuit din protoni și neutroni. A pătruns mai adânc și a descoperit că nici protonul, nici neutronul nu sunt capătul drumului. Cu fiecare răspuns, s-a mai deschis o ușă.

Este ceva tulburător în această coborâre spre nevăzut. Materia pe care o atingem, piatra pe care călcăm, mâna pe care o strângem, trupul nostru însuși ascund în ele lumi pe care ochiul nu le poate vedea.

Și omul le descoperă. Le numește. Le măsoară. Înțelege câte ceva din legile după care se mișcă. Apoi, își ridică privirea de la adâncul materiei spre cer și descoperă acolo o altă nemărginire. Planete, stele, galaxii, depărtări pentru care măsurile vieții noastre obișnuite nu mai folosesc la nimic.

Între infinitul mic și nemărginirea cerului stă omul. Și cât de mic este! Dacă am putea privi Pământul de foarte departe, omul n-ar mai fi nici măcar un punct. Orașele lui ar dispărea. Casele în care ne-am strâns averile, hotarele pentru care ne-am certat, locurile în care ni s-a părut că suntem importanți — toate s-ar pierde într-o pată de lumină rătăcind prin întunericul cosmic.

Suntem asemenea împunsăturii unui ac într-o pânză: cât timp acul este acolo, urma pare ceva. După ce este scos, firele se apropie și aproape că nu mai poți spune unde a fost. Și totuși, în această făptură aproape nevăzută încape un gând despre univers. Omul, care nu se vede dintre stele, poate privi stelele și se poate întreba de unde vin.

Aici începe taina. Măreția omului nu stă în dimensiunea lui. Nici în puterea lui. Poate că nici măcar în ceea ce a reușit să descopere. Măreția lui începe în clipa în care, privind ceea ce a descoperit, nu se mai vede pe sine stăpân al universului, ci rămâne uimit înaintea Celui Care l-a zidit.

Scriptura are un cuvânt aspru pentru toate măririle cu care omul încearcă să se îmbrace: „Deșertăciunea deșertăciunilor... toate sunt deșertăciuni”. Nu pentru că lumea ar fi lipsită de frumusețe. Dimpotrivă. Ecclesiastul însuși vede mersul soarelui, vântul, râurile și generațiile care vin și trec. Deșertăciunea apare atunci când omul încearcă să facă veșnic din ceea ce este trecător.

Și aici se ascunde una dintre cele mai vechi ispite ale noastre. De la început, glasul viclean nu i-a spus omului că este nimic. I-a spus că poate fi mare fără Dumnezeu. „Veți fi ca Dumnezeu.” Ecoul acestei șoapte nu s-a stins. Îl auzim ori de câte ori confundăm ceea ce știm cu atotștiința, ceea ce posedăm cu adevărata bogăție, puterea de a transforma lumea cu dreptul de a ne socoti stăpânii ei.

Omul descoperă tainele materiei și există primejdia să uite Taina din care materia însăși își primește existența. Numără stelele și uită să ridice ochii. Cercetează viața și uită să se întrebe de ce există viața. Descoperă legile universului și poate ajunge să trăiască de parcă universul n-ar avea niciun Izvor.

Dar cerul rămâne deasupra lui. Și uneori este suficientă o noapte senină pentru ca toate măririle noastre să-și recapete adevărata măsură. Psalmistul privea același cer cu mii de ani înaintea noastră. Nu avea telescoapele noastre, nu cunoștea galaxiile pe care le cunoaștem noi și nu putea pătrunde în alcătuirea atomului. Totuși, văzând cerul, a înțeles întrebarea esențială: „Ce este omul că-Ți amintești de el?”.

Poate că adevărata uimire nu este cât de mic este omul. Aceasta o putem înțelege privind universul. Adevărata uimire este alta: cum poate omul, atât de mic, să fie atât de iubit de Dumnezeu? Aici măsurile se schimbă. În Împărăția lui Dumnezeu, omul nu devine mare ocupând mai mult loc. Nu devine mare pentru că numele lui este cunoscut, pentru că ceilalți se pleacă înaintea lui sau pentru că lasă în urmă monumente.

Devine mare apropiindu-se de Dumnezeu. Prin iubire. Prin smerenie. Prin adevăr. Prin puterea de a vedea în celălalt nu un rival, ci un frate. Prin acea curățire a inimii în care făptura începe să lase să se vadă ceva din lumina Făcătorului ei.

Abia atunci se petrece un paradox minunat: omul care acceptă că este pulbere descoperă că a fost chemat la cer. Cel care renunță să se socotească dumnezeu descoperă că este chemat să devină, prin har, asemenea lui Dumnezeu. Cel care înțelege cât este de mic înaintea creației poate deveni atât de încăpător lăuntric, încât să-L poarte pe Creator în inima sa.

Și acesta devone adevăratul drum al cunoașterii. Nu să știm mai puțin, ci să devenim mai smeriți pe măsură ce știm mai mult. Să pătrundem în atom și să ne minunăm. Să cercetăm stelele și să ne minunăm. Să descoperim legile vieții și să ne minunăm. Iar dincolo de fiecare ușă deschisă să nu vedem numai încă o cameră a universului, ci și urma unei Înțelepciuni pe care niciun microscop și niciun telescop nu o pot cuprinde.

Pentru că cea mai înaltă treaptă a cunoașterii nu este aceea în care omul spune: „Cât de multe știu!”, ci aceea în care poate șopti: „Cât de puțin sunt și cât de minunat este ceea ce mi s-a îngăduit să văd!”. Psalmul 103 Îl contemplă pe Dumnezeu îmbrăcat „cu lumina ca și cu o haină”, întinzând cerul și rânduind întreaga făptură, apoi rostește cuvântul pe care Biserica îl cântă de veacuri: „Cel ce faci pe îngerii Tăi duhuri și pe slugile Tale pară de foc”.

Aceasta este adevărata măreție la care este chemat omul: nu să devină mare împotriva lui Dumnezeu, ci mare în Dumnezeu.

Într-o zi, trupul nostru se va întoarce în pulbere. Ecclesiastul o spune fără ocol: pulberea se întoarce în pământ, iar sufletul la Dumnezeu, Care l-a dat. Poate că peste câteva generații, nici numele nostru nu va mai spune nimănui nimic. Urma acului se va fi închis în pânza istoriei. Dar aceasta nu este tragedia omului. Tragedia ar fi să fi trecut printr-un univers plin de urmele lui Dumnezeu fără să-L fi căutat. Să fi cercetat lumina și să nu fi dorit Lumina. Să fi cunoscut alcătuirea materiei și să nu ne fi cunoscut rostul. Să fi privit stelele și să nu fi ridicat niciodată cu adevărat ochii spre Cer.

Pentru că omul este într-adevăr aproape nimic dacă se măsoară cu universul. Dar dacă Îl lasă pe Dumnezeu să locuiască în el, dacă învață să iubească, dacă ascultă glasul Lui și transformă cunoașterea în uimire, iar uimirea în recunoștință, atunci făptura aceasta mai mică decât un punct între stele începe să poarte în ea ceva ce stelele nu pot purta: Chipul lui Dumnezeu și chemarea la veșnicie.