Avem impresia că ne cunoaştem dar, de fapt, nu ne cunoaştem mai mult decât alţii. Însă Dumnezeu –vom spune – ne cunoaşte, căci privirea Lui iubitoare vede dincolo de calităţile şi de defectele noastre. El ne cunoaşte persoana. El nu Se opreşte la trăsăturile ce aparţin firii sau culturii precum personalitatea, reflexele înnăscute sau dobândite. Iar noi nu cunoaştem despre noi înşine decât ceea ce nu suntem noi, adică non-eul nostru: obiceiuri, măşti, educaţie, cultură, gusturi, patimi, păcate, imagini ale noastre inversate în oglindă, fotografii mutilante. Noi nu putem avea despre noi înşine, nici despre celălalt, nici despre Dumnezeu, decât o cunoaştere despre ceea ce nu suntem. Cunoaştem doar nişte însuşiri ale lui Dumnezeu sau însuşiri ale noastre. Cum ar fi, de exemplu, să răspundem la întrebarea: cine sunt? Sau: ce sunt? Putem progresa pe calea răspunsului eliminând treptat ceea ce nu suntem noi, lucrare negativă de desfoiere... Şi, astfel, poate vom ajunge la miezul acestei cepe!

Să nu ne înşelăm cu privire la noi

Ştim bine că noi nu ne recunoaştem în cutare gândire, în cutare cuvânt sau în cutare faptă, întrucât ne spunem că nu suntem noi acela, mărturisind: Nu mă recunosc. Prin urmare, există un eu care spune că „Acesta nu sunt eu!”. Există în mine cineva care, prin contrast, se disociază de non-euri. Astfel, cel ce spune „eu” se cunoaşte în mod indirect. Acest subiect profund, acest eu este cel adevărat: el este acoperit de tot felul de falsuri, de zgura existenţei acumulate din copilărie de către noi înşine sau de către alţii. Să ne gândim la povestea Pielea de măgar. Sub pielea măgarului este cineva, o adevărată persoană. Există cineva dedesubtul ei.

Căinţa

Eul profund, persoana, subiectul cel adevărat strigă după ajutor de sub ruinele vieţii mele. „Fiul lui David, fie-Ţi milă de mine!”, strigă un personaj din Evanghelie. Prin urmare, eul nu a murit. În primul şi în primul rând, numai prin căinţă ajungem înapoi la acest subiect ultim. Este vorba despre progres sau regres? Însă nu avem de-a face cu o analiză. Spunem că suntem vinovaţi. Când ne mărturisim rătăcirile, greşelile şi păcatele, e ca şi cum ne-am dezbrăca spre a ne dezgoli. Acest act constă în „detestare», în accepţie etimologică, în atestare că aceasta nu-mi aparţine sau nu sunt eu luând, dinaintea lui Dumnezeu („dinaintea Ta singur am păcătuit”, spune prorocul David, psalmul 50), pe altul ca martor. Poate că am gândit, spus sau făcut aceasta; poate „m-am molipsit” de această mânie sau de această apucătură – acest caracter – însă eu nu sunt aceasta. A detesta, a denunţa sau a renega un non-eu constituie conţinutul pocăinţei care poate ajunge la ură şi groază, prin care vreau să săvârşesc deosebirea dintre aceasta şi eul meu care este altul. Eu este un altul, spunea Rimbaud. Sau: eu nu sunt cel pe care îl credeţi – eu nu sunt cel ce se crede a fi sau pe care îl cred eu însumi...

Smerenia

Să te cunoşti pe tine, aceasta este adevărata smerenie. Nu-L cunoşti pe Dumnezeu decât despuindu-L de tot ceea ce nu este El. El Însuşi, Om făcându-Se, S-a golit pe Sine („kenoză”, spune Sfântul Apostol Pavel) de orice însuşire, spre a fi cunoscut precum este, ca Persoană (cuvântul „ipostas” arată pe cel ce se află mai prejos). Adevăratul eu este gol. Cunoaşterea de sine este, în acest sens, o smerire de bunăvoie. Mărturisesc tot – tot ceea ce nu sunt eu; mă dezbrac, aşa cum o făceau oamenii la intrarea lui Hristos în Ierusalim. Smerenia este goliciunea dinaintea lui Dumnezeu şi dinaintea cuiva binevoitor, care să nu mă judece – adică dinaintea unui avocat, iar nu dinaintea unui judecător. Acesta este un botez din nou, căci goi suntem botezaţi. Eu nu mă cunosc decât dezgolindu-mă prin căinţă, decât urând toate aceste rătăciri de care îmi este ruşine şi groază şi pe care le denunţ şi le detest pentru a fi, în sfârşit, cel ce sunt dinaintea Creatorului meu Care ştie totul despre mine, Care deosebeşte în mine ceea ce nu sunt eu şi Care singur ştie cine sunt.