„Să nu-mi vorbeşti acum, spunea Sfântul Ioan Gură de Aur, despre legile potrivit cărora femeile care au desfrânat vor fi pedepsite şi vor ajunge în iad, iar bărbaţii care, deşi au soţii, au desfrânat cu slujnicele lor, dar vor rămâne nepedepsiţi. Îţi voi aduce aminte despre legea dumnezeiască care condamnă deopotrivă pe bărbatul şi pe femeia care au greşit, numind acest păcat preacurvie.”

Există, desigur, şi femei care din ură sau din răzbunare îi ademenesc în mrejele lor pe tinerii curaţi sau pe bărbaţii căsătoriţi. Astfel de persoane se întâlnesc în toate păturile sociale. Uneori ele iau chipul unor femei respectabile, cu titluri onorifice sau ştiinţifice. Îmi vine foarte greu şi chiar dezgustător să scriu despre aceasta, dar trebuie să strigăm tare: „Luaţi seama ce cale aţi ales să urmaţi!”. Păcatul s-a sălăşluit în noi, el ne înconjoară din toate părţile, aducând înaintea noastră chipuri ademenitoare. De multe ori, iadul ia forma nu numai a „sentimentelor”, dar şi a încântării estetice.

Un exemplu ar fi un cântec foarte îndrăgit şi care este nelipsit de la toate petrecerile: „Dincolo de insulă, pe firul apei”. La început, cântecul te fascinează prin motivele care ne amintesc de stepele de pe Volga şi se termină cu ridicarea în slăvi a lui Stepan Razin, care după ce o noapte întreagă „s-a desfătat” cu o tânără bogată, dimineaţa, plictisit, a înnecat-o. Iar cuvintele romanţei „Focul ce se zăreşte prin ceaţă” conţin un sens mai subtil: „Mai ţii minte-atunci când ea / Pe-al tău prieten îl iubea / Şi-n timp ce tot glumea, cânta, / La tine pe genunchi stătea”...

Putem aduce numeroase exemple de astfel de cântece, filme, nuvele, tablouri etc. care aţâţă simţurile şi distrug sufletul şi trupul... După Apostolul Pavel, „însuşi satana se preface în înger al luminii. Nu este, deci, mare lucru dacă şi slujitorii lui iau chip de slujitori ai dreptăţii” (2 Corinteni 11, 14-15) şi, am mai spune noi, de fineţe estetică. A devenit aproape o normalitate ca, în toiul nopţii, aşa-numiţii amatori şi adepţi ai „creaţiei artistice”, în plecările în mijlocul naturii, în acompaniamentul unor melodii pasionale şi expresii estetice, să se desfrâneze, iar familiile să se destrame.

Creştinii şi membrii Bisericii trebuie să evite cu orice preţ astfel de „prietenii”. Să ne amintim cuvintele Apostolului Pavel: „Şi ce învoire este între Hristos şi Veliar sau ce parte are un credincios cu un necredincios?” (2 Corinteni 6, 15). Aceasta nu înseamnă nicidecum că suntem împotriva prieteniei dintre credincioşi şi necredincioşi. Problema se pune cu totul altfel, şi anume, când şi în ce condiţii trebuie să fim de acord cu ei şi când trebuie să-i evităm şi să ne îndepărtăm de ei (vezi 2 Corinteni 6, 17), ţinând cont de cuvintele „cine va voi să fie prieten cu lumea se face vrăjmaş lui Dumnezeu” (Iacov 4, 4).

(Pr. Prof. Gleb Kaleda, Biserica din casă, Editura Sophia, București, 2006, pp. 216-218)