Smerenia se cultivă și cu sârguință, dar și pe gunoiul căderilor. Depinde. Un om mărinimos pune pe seama lui Dumnezeu tot ceea ce face bun. Vede binefacerile lui Dumnezeu cele multe și își dă seama că nu s-a arătat vrednic de ele, se smerește și Îl slăvește neîncetat pe Dumnezeu. Și cu cât se revarsă peste el Harul dumnezeiesc. Aceasta este smerirea cea de voie. Pe când smerenia pe care o aduc căderile repetate este smerirea cea fără de voie. Firește, smerirea cea de voie are mult mai multă valoare decât cea fără de voie. Ea seamănă cu ogorul care are pământ bun și în care rodesc pomii, fără îngrășământ sau gunoi și ale căror roade sunt gustoase. Smerirea cea fără de voie seamănă cu ogorul care are pământ slab și în care, pentru a da roade, trebuie să-i pui îngrășământ și gunoi. Dar nici atunci roadele lui nu vor fi atât de dulci.

(Cuviosul Paisie Aghioritul, Patimi și virtuți, traducere de Ieroschim. Ștefan Nuțescu, Editura Evanghelismos, București, 2007, p. 172)