Dacă s-ar face un clasament al cuvintelor cotidiene, sunt convins că primele locuri ar fi ocupate de „corupție”, „șpagă”, „mită” și alte surate. Ba chiar s-ar putea alcătui și un top al limbilor de largă circulație internațională unde, de asemenea, cred că „șpăguiala” ar ocupa un loc fruntaș. Drept urmare, e firesc să ne întrebăm: cum de ne-am pricopsit cu o asemenea „performanță”?

Mărturisesc faptul că îmi displace profund scientismul, deși știința este un dar al umanității. Vorbesc despre ispita științei de a crede că toate acțiunile omului sunt pre-determinate fizico-chimic, astfel încât voința sau liberul arbitru dispar, pur și simplu. Urmările pot fi catastrofale pentru societate, însemnând că nimeni nu poate fi făcut responsabil și nici nu mai poate fi îndreptat în privința corupției.

Mai nou, se pare că o parte a emisferei cerebrale stângi, numită „girusul frontal inferior”, are un rol-cheie în înclinația către acte de corupție. Practic, oamenii de știință au ademenit cu bani 28 de voluntari și au observat că zona respectivă se activa în momentul în care ei acceptau banii. Cu cât erau mai mulți, cu atât activitatea era mai intensă.

Prin urmare, cercetătorii au observat o relație cauză-efect: banii stimulează activitatea neuronală. Nu invers. Ca atare, scientismul caută să ne prostească în față.

Rămânând însă fidel faptului că omul este înzestrat cu liber-arbitru și voință, cred că, duhovnicește vorbind, corupția are două mari cauze.

1. Iubirea banilor și a averilor. Într-o societate în care totul pare să fie de vânzare și de cumpărare, e foarte greu să nu transformi totul în bani și, prin urmare, să nu începi să îi dorești. La început mai timid, apoi din ce în ce mai tare, încât, la un moment dat, pierzi simțul realității și devii dependent de bani. Motiv pentru care, scara de valori ți se schimbă, iar zeul vieții tale devine banul, pentru care ai fi în stare să faci orice. Mai ales când, în jur, sărăcia, lipsurile și șomajul fac ravagii, constituindu-se, fără voia, lor în circumstanțe favorizante corupției. De aici se naște ce-a de-a doua mare cauză:

2. Laxitatea și relativismul. Coruptului i se pare că legile (civile și morale) sunt făcute fie în interesul lui (când îl avantajează), fie pentru alții (când nu-l avantajează). În ambele situații, legea nu mai este o normă menită să reglementeze, ci un instrument folosit după caz, sau eludat dacă încurcă interesele. Urmarea este nefastă pentru toată societatea. Fie legile se schimbă după bunul plac al conducătorilor („ciocul mic, acum noi suntem la putere”), fie se face slalom printre ele, apelându-se din plin la chichițe avocățești, dacă coruptul este prins în fapt. Asemănător legilor se întâmplă și cu statutul semenilor. Pentru corupt, oamenii de lângă el devin doar niște plante pe care fie trebuie să le culeagă, de sunt „roditoare”, fie e nevoit să le evite pentru a nu da de bucluc, dacă sunt „toxice”.

Interesant este faptul că cercetătorii ar dori ca studiul respectiv să continue pe politicieni. Asta, într-o țară în care numărul anchetelor și al condamnărilor pentru corupție a crescut spectaculos, în ultimul an. Mă întreb dacă nu cumva studiul ar vrea să încerce să-i scoată „basma curată” pe politicieni, sugerând că, în fond, corupția ar avea cauze neurologice. Acesta ar fi un mare fals științific, iar lumea ar rămâne captivă și fără speranță de eliberare din închisoarea corupției.