În mod eronat, unii nutresc convicțiunea că suferința trebuie căutată cu orice preț pentru a dobândi Împărăția cerurilor. Este binecunoscut faptul că în Evul Mediu unii căutau pedepsele corporale, flagelările publice ori individuale, într-un mod masochist. Ortodoxia nu ne îndeamnă să căutăm suferința cu orice preț, nici să ne-o provocăm, întrucât  boala și suferința nu sunt stări firești, normale, omul fiind creat de Dumnezeu să se bucure, nu să sufere, așa cum subliniază limpede și cuvântul Domnului Dumnezeu: „ca bucuria Mea să fie în voi şi ca bucuria voastră să fie deplină” (In. 15, 11). „Se va bucura inima voastră şi bucuria voastră nimeni nu o va lua de la voi” (In. 16, 22). Boala și suferința sunt urmări ale păcatului strămoșesc și, în cazul nostru, de cele mai multe ori, și ale păcatelor personale. Dacă însă suferința ne atinge, ea va deschide totodată posibilitatea de a ne apropia mai mult de Hristos Dumnezeu și de a-I simți îndeaproape dragostea. Suferința ne înlesnește deci o mai profundă comuniune cu Hristos, o adâncire a raportului nostru cu Dumnezeu și cu noi înșine.

Nu suferința îndelungată este meritorie, nu ea înalță sufletul spre slăvile cerești, ci dragostea trăită într-o astfel de „probă de foc”, efortul și stăruința de a ajunge la o iubire genuină, autentică: „de aş da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte” (I Cor. 13, 3). De aceea, unii dintre cuvioșii părinți nu se rugau la Dumnezeu să îi facă bine – bolnavi fiind – ci să îi facă mai buni.

Bolnavul credincios, ce suferă îndelung și nu-și găsește vindecarea, capătă certitudinea că îi este de ajuns harul lui Dumnezeu, căci puterea Lui se desăvârşeşte în slăbiciune (II Cor. 12, 9). Pentru a ajunge să cugete astfel, Duhul Sfânt Însuși mijloceşte (Rom. 8, 26), deschizând pe bolnav către un răspuns neșovăitor, către un fiat decisiv: „Tatăl nostru ... facă-se voia Ta”. Astfel, suferindul rabdă amărăciunea, durerea şi greutatea bolii, pătrunzându-le de harul lui Dumnezeu care-l mângâie și îl întărește.

Atitudinea Spiritualității Ortodoxe față de boală este aceea de încadrare a acesteia în planul lui Dumnezeu de mântuire a persoanei.Iar dacă Dumnezeu vede necesar și mântuitor ca unii să răpească Împărăția cerurilor mai ales prin răbdarea bolii și a suferinței, bunii creștini nu cârtesc, nu se revoltă, nu sunt cuprinși de indignare, ci mulțumesc Domnului pentru această șansă de curățire, de mântuire. Ei doresc să se purifice de impuritățile sufletești prin suferința din această viață, pentru a scăpa de suferința viitoare care e veșnică și de nesuferit. Cuvioșii îmbunătățiți nu se rugau la Dumnezeu să-i scutească de dureri și suferințe, căci răbdarea lor este aducătoare de cununi cerești, ci să nu fie lăsați pradă durerii fără întărirea și mângâierea Duhului Sfânt.

Așa se explică de ce în Paterice sau în Viețile sfinților citim cum unii dintre părinții cuvioși, în marea lor smerenie, cugetând că nu au săvârșit nimic bun pe pământ și că încă sunt cuprinși de slăbiciuni și neputințe, își asumau suferințele trimise de Dumnezeu pentru răscumpărarea păcatelor, uneori chiar rugându-se lui Dumnezeu ca, în cazul în care doar prin suferință s-ar putea purifica și mântui, să le-o îngăduie sau să le-o trimită Dumnezeu, însă – așa cum am mai subliniat – să le dăruiască și tăria pentru o purta. Ei aveau credința că este mai bine să sufere aici pentru păcate și să părăsească aici pe pământ păcatele, ispășindu-le, răscumpărându-le prin suferințe și să dobândească astfel Împărăția luminii și a bucuriei veșnice decât să le fie înșiruite faptele rele de către conștiință în fața Dreptului Judecător, la Judecata cea de pe urmă. Astfel, Sfântul Paisie Velicikovski, într-una din lucrările sale, Crinii țarinii (în col. Comorile pustiei, vol. 12, p. 48), amintește de un preacuvios monah – Arhip cel din Honeh, a cărui atitudine radicală probabil că este deconcertantă pentru noi cei de astăzi, citind că așternutul său era din pietre ascuțite, își ostenea trupul cu privegheri și niciodată nu a avut odihnă, și zicea către sine: „Rabdă, rabdă, suflete al meu, și adaugă-ți în tot locul măcar câte puțină suferință, că o să vrei să plângi și nu o să ai vreme ca să te nevoiești!”. În lucrarea duhovnicească Pateric. Ziceri inedite ale Părinților pustiei(Editura Anastasia, București, 2009, p. 90), ni se istorisește că se afla la Chilii un frate, care ajunsese la o smerenie atât de mare, încât se ruga totdeauna astfel: „Doamne, trimite-mi o boală, căci atunci când sunt sănătos, nu-ți dau ascultare”. Un alt frate viețuia singur la o mănăstire din pustie, iar rugăciunea sa era totdeauna după cum urmează: „Doamne, n-am frică de tine (în sensul că n-a dobândit în mod deplin frica de Dumnezeu – n.n.) ... știu că este cu neputință să capăt iertarea Ta, căci am păcătuit mult împotriva Ta, Stăpâne; dar dacă ar fi cu putință, prin marea Ta milă iartă-mă și dacă acest lucru nu este cu putință, atunci, pedepsește-mă aici jos pe pământ, Stăpâne și nu-mi da mie pedeapsă acolo sus. Și dacă și acest lucru este cu neputință, dă-mi o parte aici și ușurează-mi acolo; n-ar fi decât o parte neînsemnată din această pedeapsă; începe a mă pedepsi chiar de acum, dar nu cu mânia Ta, Doamne”. (Ibidem, p. 119-120)

Un altul – de data aceasta un cuvios părinte contemporan pentru mulți dintre noi – Ieronim (al Eghinei – n. n.) spunea: „Mi-am pierdut mâna. Dumnezeu a îngăduit să-mi fie luată. Se pare că nu aveam nevoie de ea. Am cealaltă mână. Dacă vrea să mi-o ia și pe aceasta, să mi-o ia. Iar dacă vrea să-mi dea cancer, primesc bucuros. Numai să fie voia lui Dumnezeu și să-mi dea și puterea să suport”. Cuviosul părinte era – consemnează scriitorul grec Petros Botsis – cu totul dedicat și credincios lui Dumnezeu. Nu îl înspăimântau suferințele, ci posibilitatea de a fi îndepărtat de Creatorul său. Aceasta era marea sa grijă și preocupare. Părintele Ieronim a fost un adevărat sfânt, fapt care a fost dovedit de întreaga sa viață. „Îmi aduc aminte cu câtă răbdare a suportat crucea bolii. Și știți că a suferit foarte mult. Cancerul pe care l-a avut îi provoca dureri teribile. Dar niciodată nu se plângea. Mereu spunea «Slavă Domnului». Îl slăvea pe Dumnezeu fără încetare”. (Klitos Ioannidis, Patericul secolului XX, p. 423-424).

Fiind suferind de reumatism, preacuviosul părinte Damian Țâru de la Mănăstirea Secu-Neamț (1892-1964) a fost întrebat de ucenicul său dacă nu dorește să beneficieze de câteva băi pentru ușurarea durerilor. La care părintele a dat următorul răspuns: „Ei, părinte Nicodim! Boala vine pentru păcatele mele. Dacă vreau să scap de boală, rămân cu păcatul. Deci, mai bine primesc cu răbdare tot ce-mi dă Dumnezeu”. (la Arhimandrit Ioanichie Bălan, Patericul românesc, p. 622)

Ca o concluzie, frate cititorule, care poate suferi, te tânguiești și plângi, poate că în sufletul tău nu ți-ai agonisit nici un fel de faptă bună, poate că tu n-ai făcut nimic sau aproape nimic pentru mântuirea sufletului tău, pentru pregătirea lui spre viața veșnică. Iată Domnul îți trimite boli, necazuri și suferințe pentru ca tu, purtându-le cu răbdare în numele iubirii pentru El, măcar această virtute a răbdării și a supunerii la voia lui Dumnezeu s-o iei cu tine pe calea către veșnica Împărăție cerească. Să nu te prezinți în fața Judecătorului suprem cu credință slabă, cu suflet neputincios și cu totul gol de fapte bune. Poate aceasta este pentru tine singura și marea ta șansă de mântuire. Nu o rata! Înarmează-te cu răbdare, cu rugăciune și mulțumire către Dumnezeu pentru toate. Cugetă la chinurile sfinților mucenici care au suferit puțin aici și se bucură de-a pururi în ceruri de bunătățile cele de negrăit pregătite de Preabunul Dumnezeu.