(In. 17, 6) Arătat-am numele Tău oamenilor pe care Mi i-ai dat Mie din lume. Ai Tăi erau şi Mie Mi i-ai dat şi cuvântul Tău l-au păzit.

Dar ce să facem noi cu cuvintele pe care Mi i-ai dat Mie din toată lumea, pentru că s-a spus că ei nu erau din lume? S-a spus așa, pentru că ei [nu mai erau din lume] prin restaurarea [de care s-au făcut părtași], însă după neam erau. Şi ce înseamnă, ai Tăi erau şi Mie Mi i-ai dat? A fost un timp când ei aparţineau Tatălui şi nu singurului Său Fiu? A avut Dumnezeu vreodată ceva fără Fiul? Doamne ferește! Însă a fost un timp când Fiul lui Dumnezeu a avut ceva pe care acelaşi Fiu, ca şi om, nu-L deţinea. Pentru că încă nu era om când El deţinea toate lucrurile în comun cu Tatăl. Şi astfel, prin enunţarea cuvintelor erau ai Tăi, Fiul lui Dumnezeu nu Se separă pe Sine de Tatăl, ci doar atribuie toată puterea Lui, de la care este şi de la care are această putere... Prin urmare, în cuvintele şi Mi i-ai dat Mie, face cunoscut că a primit ca om, puterea de a-i avea, văzând că El, Cel ce a fost dintotdeauna atotputernic, nu a fost dintotdeauna om. Şi astfel, pe când părea mai degrabă să-I fi atribuit această primire a lor Tatălui, de vreme ce Hristos este ceea ce este pentru că existenţa Sa este de la Tatăl, totuşi Hristos de asemenea s-a dat lor pe Sine, care înseamnă: Hristos Dumnezeu cu Tatăl, i-a dat pe ei lui Hristos, Omul, care nu este cu Tatăl... Cei pe care Dumnezeu Fiul i-a ales împreună cu Tatăl din lume, acelaşi Fiu ca om i-a primit din lume de la Tatăl. Pentru că Tatăl nu i-ar fi dat Fiului dacă El nu i-ar fi ales.

(Fericitul Augustin, Tratat de la Evanghelia după Ioan 106, 5, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)