E o cale foarte complexă procesul acesta de ieşire din deznădejde. El cere smerenie şi cere credinţă. Din necredinţă deznădăjduim. Nu-L credem pe Dumnezeu, Care zice: „Pe cel ce vine la Mine nu-l voi scoate afară, cel ce cheamă numele Meu se va mântui, n-am venit pentru cei drepţi, ci pentru cei păcătoşi”. Nu-L credem. Dar când vine diavolul şi zice: „Nu te vei mântui, că ai făcut cutare şi cutare treabă! Dumnezeu nu te mai iubeşte!”, îndată-l credem.

Aşa că este nevoie de credinţă. Să primim iertarea lui Dumnezeu, pur şi simplu, în spovedanie. Ne-am spovedit neputinţa noastră. Care-i pricina deznădejdii noastre? Vreun păcat? Nu este nici un păcat care să biruiască iubirea de oameni a lui Dumnezeu. Înseamnă că pricina este alta. Chiar dacă ai avea nu ştiu ce păcat, du-te şi te spovedeşte şi Dumnezeu te iartă. Iată că pricina nu mai este păcatul tău, pentru că ţi l-a iertat Dumnezeu în spovedanie. Oricum deznădăjduieşti. Înseamnă că nu păcatul este problema, problema este starea sufletului tău, puţina ta credinţă, mândria ta. Pentru că ţi se pare că iertarea ar trebui să fie dobândită prin anumite nevoinţe, printr-o viaţă curată, nu de către un om ca tine. Primeşte de la Dumnezeu ceea ce-ţi dă El, alipindu-te de duhovnic şi încercând să faci ceea ce-ţi spune.

De regulă, la deznădejde ajung oamenii care au făcut neascultare de duhovnicii lor. E regulă. Deznădejdea este plata pentru neascultare. Dumnezeu voieşte să te scuture şi să te readucă la realitate, să te readucă în Biserică. Aşa că, reintraţi în ascultarea lui Dumnezeu prin spovedanie şi încercaţi să păziţi canonul pe care vi-l dă duhovnicul. Şi mergeţi mai des la slujbele bisericeşti. Din deznădejde, din melancolie ieşim prin rugăciunea de obşte.

(Ieromonah Savatie Baștovoi,  A iubi înseamnă a ierta, Editura Cathisma, București, 2006, p. 106-108)