deznădejde
 

Viața fără teama zilei de mâine

În viaţa duhovnicească nu trebuie să ne fie frică de nicio putere potrivnică. Dimpotrivă, să ne punem nădejdea în cuvintele lui Dumnezeu: „Nu numiţi uneltire tot ceea ce poporul acesta socoteşte uneltire, şi nu vă temeţi, nici nu vă înfricoşaţi de ceea ce se tem ei. Numai pe Domnul Savaot socotiţi-L Sfânt, de El să vă temeţi şi să vă înfricoşaţi” (Isaia 8, 12, 13).

Asumă-ţi păcatele, nu te mai amăgi cu virtuţi

Cel preocupat de viaţa duhovnicească sau de a împlini poruncile lui Dumnezeu are, adesea, următoarea atitudine: „Mi-e silă de păcatele mele, nu mai vreau să le repet. Îmi propun să împlinesc toate câte-mi porunceşte Domnul. Vreau să ţin posturile cum se cuvine, să-mi fac canonul de rugăciune şi celelalte. Nădăjduiesc să nu mai judec, să arăt dragoste şi milostenie celor din jur”. Şi multe alte asemenea şi le spune sau propune, cu sinceritate, omul nostru. Numai că, cum, necum, (surpriză!), nu trece mult timp de la spovedanie şi cade fix în aceleaşi greşeli. Sau chiar mai adaugă şi altele. De ce oare? Unde greşeşte râvnitorul spre cele sfinte şi care ar fi atitudinea accesibilă, cu rod bun?

„Părintele Sofronie Saharov a fost marea revelație a vieții mele” – Înaltpreasfințitul Ierótheos Vlachos

Părintele Sofronie Saharov a fost marea revelație a vieții mele. L-am trăit foarte intens în timpul Liturghiei. M-am simțit în preajma părintelui ca și cum aș fi participat la Cina cea de Taină și la rugăciunea din Ghetsimani, m-am bucurat de discuțiile teologice pe care le-am avut cu el, era un călăuzitor cu experiență în ceea ce privește rugăciunea inimii, am simțit binecuvântarea sa în timpul spovedaniilor pe care le-am făcut la el. Era un părinte mistagogic iubitor și cu discernământ și era de asemenea înaintevăzător, avea darul înaintevederii. Mi-a spus de multe ori lucruri care s-au dovedit apoi a fi adevărate.

Mai mult face o picătură de rugăciune decât o mare de griji

Mântuitorul a zis: „Cine dintre voi poate, îngrijorându-se, să adauge staturii sale un cot?”. Aşadar, cu deplină încredere în Făcătorul nostru să săvârşim lucrarea dată nouă şi să nu ne îngrijim de tot ce va veni şi de tot ce poate veni. Mai mult face o picătură de rugăciune decât o mare de grijă.

Testele aspre ale vieții și încrederea noastră în Dumnezeu

La început, cererile către Dumnezeu, mici sau mari, chiar și rugămințile ce abia sunt formulate, sunt împlinite de obicei de către Dumnezeu într-un mod grabnic și minunat. Însă atunci când vine perioada de încercare, atunci toate se schimbă și parcă Cerul se închide și devine surd la toate rugămințile. Dumnezeu îl părăsește pe om? Este cu putință aceasta?

„Nu deznădăjduiți, nici chiar în situații disperate!” – cuvânt al părintelui Sofronie Saharov

Durerea sufletească este insuportabilă, însă tocmai din această durere se naşte puterea rugăciunii. Suspinele venite din adânc vor atinge înălţimile veşniciei. Învierea este o realitate existenţială.

Dumnezeu nu are trebuinţă de virtutea noastră, ci de smerenie

„O spun din experienţă: tot ce am, am de la har. «De n-ar zidi Domnul casa, în zadar s-ar osteni cei care o zidesc» (Psalmi 126, 1). Pe toate le dă Hristos.”

Azi, accentul cade nu pe nevoinţă, ci pe neputinţă

Creştinul de azi citeşte, ascultă predici, merge la conferinţe sau le ascultă înregistrate, urmăreşte emisiuni ziditoare, participă la cateheze, la seminarii sau ateliere de formare duhovnicească. Paradoxal sau nu, el are mult mai multe cunoştinţe decât cei de odinioară, dar pune în practică mult mai puţin decât aceia. Preferăm să cunoaştem nevoinţele altora, am citi sau asculta vorbindu-se despre ele zile întregi, decât să ţinem o singură zi de post aspru. Să fie prea multa ştiinţă motivul slăbirii lucrării ascetice de azi?

Slava deşartă – pericol pentru sufletul care lucrează virtuțile

Demonul deznădejdii se bucură când se înmulţeşte răutatea, iar demonul slavei deşarte, dimpotrivă, se desfată când se înmulţeşte virtutea.

Omul de astăzi nu mai vrea să aibă îndatoriri și responsabilități

Cei sensibili, cei timizi, cei cinstiți, cei politicoși nu au loc într-o lume centrată pe individualism și putere. Nu suntem nemuritori pe pământ. Suntem oaspeți pe pământ, călători și vremelnici. În lumea aceasta existăm ca să-L cunoaștem pe Dumnezeu. Eșecul acestei cunoștințe esențiale cu Dumnezeu constituie cea mai mare tragedie a omului. Întâlnirea omului cu Dumnezeu îi va da împlinire și absolută bucurie.

Pagini