Cum trebuie iubit aproapele?
„Dacă vine vreo nenorocire de obşte şi vezi gândul tău bucurându-se că celălalt s-a păgubit mai mult...”
Un alt frate a întrebat pe acelaşi Bătrân (Ioan, n.r.): E o poruncă a Domnului să iubesc pe aproapele ca pe mine însumi (Lev. 19, 18), să mă bucur şi să mă întristez împreună cu el, ca cu mădularul meu (I Cor. 12, 26). Deci, dacă-l văd în sărăcie şi-l trec cu vederea, nesocotesc iubirea, chiar dacă eu însumi n-am decât cele de trebuinţă şi nu-mi ajunge să-i dau şi lui cele de trebuinţă. Spune-mi deci, Părinte, cum îmi arăt în acest caz iubirea?
Răspunsul lui Ioan: Dragostea faţă de aproapele se arată în multe feluri, nu numai în a-i da. De pildă: când mergi vreodată cu aproapele tău undeva şi afli în tine gândul de a te bucura de mai multă cinste decât el, şi nu vrei mai degrabă să se bucure şi el de aceeaşi cinste cu tine, nu-l socoteşti ca pe tine însuţi. Căci Apostolul a zis: „În cinste unii altora dându-vă întâietate” (Rom. 12, 10). De ai ceva de mâncare şi vezi gândul tău îndemnându-te să mănânci singur şi după pofta ta, contrar trebuinţei, nu-l socoteşti ca pe tine însuţi. Sau dacă, având numai cât îţi este pentru tine, nu dai şi altuia, nu-l iubeşti ca pe tine însuţi. Dar dacă voim să împlinim numai în acest fel cuvântul Scripturii, el nu ne susţine în aceasta. Căci nu ni s-a spus numai pentru un om, ci tot omul, înfăţişat prin el ca aproapele nostru. Dar cum poţi să împlineşti cu toţi oamenii aceasta, neavând ce să le dai tuturor?
Dar a iubi pe aproapele ca pe tine însuţi mai înseamnă şi aceasta: dacă vine vreo nenorocire de obşte şi vezi gândul tău bucurându-se că celălalt s-a păgubit mai mult, arăţi şi în aceasta că nu-l socoteşti ca pe tine însuţi. Şi iarăşi, dacă vezi pe altul lăudat şi nu te bucuri împreună cu el, din motivul că nu eşti lăudat şi tu împreună cu el, şi nu spui „lauda fratelui se întinde şi la mine, căci e mădularul meu”, nici în acest caz nu-l iubeşti pe el ca pe tine însuţi. Şi aşa în toate cazurile asemănătoare.
A iubi pe fratele ca pe tine însuţi mai înseamnă şi aceasta: dacă ai aflat de la Părinţi calea lui Dumnezeu şi te întreabă fratele, să nu-l lipseşti cu pizmă de folosul ei, ci, ca unul ce ştii că este fratele tău, spune-i ceea ce ai aflat cu frica lui Dumnezeu; dar să nu te socoteşti ca un învăţător. Căci aceasta nu-ţi este de folos.
(Sfinţii Varsanufie şi Ioan, Scrisori duhovniceşti (339), în Filocalia XI, traducere din greceşte, introducere şi note de pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Editura Humanitas, Bucureşti, 2009, p. 313-314)
În Biserică nu există deznădejde
Site dezvoltat de DOXOLOGIA MEDIA, Arhiepiscopia Iașilor | © doxologia.ro