Cuvântul. Ce dar minunat făcut de Creator omului. Și pe cât de minunat pe atât de înfricoșător, după responsabilitatea ce ne revine față de el:

 „O, om! Ce mari răspunderi ai, / Tu vei pleca din lume, / Dar ce ai spus, prin scris sau grai / Sau lași prin pilda care-o dai / Pe multi, pe multi, spre iad sau rai / Mereu o să-i îndrume”. (Sfântul Ioan Hozevitul, O, om!).

 Fiul lui Dumnezeu și-a declinat identitatea și distincția Sa personală, de Cuvânt al Tatălui (In. 1, 1), făpturii Sale zidite după chipul Său. Omul, la rândul său, devine prin cuvânt rostitor și rostuitor al lumii, zidite de Cuvântul-Hristos, prin Cuvânt (In. 1, 3), devenind astfel, conștient de sine, de Creatorul Său, de lumea înconjurătoare și fiind capabil să dialogheze despre toate cele înțelese. La om, ca și la Dumnezeu, cuvântul întruchipează în sine întreaga ființă ipostatică, așa cum este ea, pe care o revarsă apoi, prin cuvânt, din sine în afară, fără ca prin aceasta să sărăcească în vreun fel.

Pe calea cuvântului revărsător de sensuri nebănuite, oamenii comunică, dialoghează, intră în comuniune, mai ales atunci când au același fond al înțelegerii vieții, exprimat în diferite și diverse forme semantice sau mistice. Altfel spus, prin cuvânt, oamenii comunică și se cuminecă unii din alții, își devin interiori și transparenți, își dau din ale lor și primesc pe cele ale altora, fără nici un pericol.

Câtă vreme omul se cuminecă din Cuvântul dumnezeiesc se poate comunica și altora fără să simtă vreo sărăcire de sine. Altfel, comunicarea sa devine ori conservare egoistă, care anulează comuniunea, ori modalitate de continuă năruire de sine și a altora. În acest sens, orice cuvânt al omului sau recreează prin sensuri lumea și sporește bucuria pentru viață, ori, dimpotrivă, permanentizează în om o stare de iad, de plictis groaznic, întreținută de propriile gânduri devastatoare. Nu degeaba, Evanghelia ne avertizează: „Căci din cuvintele tale vei fi găsit drept, şi din cuvintele tale vei fi osândit” (Mt. 12, 37).

Trăim într-o lume a supra comunicării, deodată cu o acută lipsă a comuniunii. Acest paradox, neconform cu demnitatea umană, ne îndeamnă să fim foarte atenți la Cuvânt, la comunicare, la comuniune. Este foarte bine să ne folosim de orice prilej al comunicării, câtă vreme ne duce la comuniune. Altfel, în afara comuniunii, putem chiar renunța la comunicare, nu pentru a prefera muțenia ursuză, ci pentru o rememorare interioară a sevei cuvintelor, care să ne revigoreze și să ne primenească fondul cuvântător, pentru ca apoi, cuvântul să ne fie plin de sens, de viu, de noi înșine – autentici. Numai astfel de cuvinte pot spori nebănuit intercomuniunea.

Dar, fondul nostru cuvântător, logositatea noastră ființială, nu se primenește din informații sau definiții sterile, nici din sunete goale ce țin loc de cuvinte. Toată structura noastră (este) logosică se înnoiește din/prin Adevăr. Doar Adevărul poate scoate cuvântul din banalitate. Doar Adevărul face cuvântul omului vibrant și penetrant, viu și atrăgător, cuvânt care, la propriu, ține de foame și de sete, nouă și celor din jurul nostru: „Căci nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu” (Mt. 4, 4). Omul care își plămădește ființa în/din nebănuitele Taine ale Adevărului cuvântează prin toți porii existenței sale: chiar și (mai ales) prin tăcere. Pentru că suntem (cu totul) ființe cuvântătoare, nu doar glasuri vorbitoare. Tot ceea ce suntem este Cuvânt și Sens în noi, fiind întrupări ale Cuvântului, nu doar vorbele ieșite de pe buzele noastre. Mai abitir, vorbele devin incapabile să surprindă bogăția cuvântătoare care ne străbate și care, adesea, așteaptă să irupă. Și de aceea, cel mai adesea, nu cuvântul ne ajută să ne exprimăm, ci Starea de Prezență/de Spirit, așezarea adâncă în Gând adânc, care tresaltă în toată ființa dinlăuntru și dinafară. Această stare este rodul cuminecării interioare din relația vie cu Cuvântul Vieții venit Ipostatic spre noi, tainic, nemijlocit sau mijlocit de cuvintele Sale plasticizate în făpturi, care ni se destăinuie cu aceeași uimire de Taină.

Așadar, fără Cuminecare lăuntrică din Cuvânt, nu poate exista Comunicarea care să creeze comuniunea și astfel, Raiul Vieții ca și Raiul Veșnic nu pot începe... și nici nu sunt posibile!