În mod paradoxal, pentru bizantini, teoria cunoaşterii avea un fundament ce poate primi, cu rezervele de rigoare, numele de empirism. Deşi au fost acuzaţi atât de des de către moderni de o atitudine contemplativă, desprinsă de realitatea pragmatică, ceea ce a contat în spiritualitatea bizantină a fost experienţa concretă, cea trecută la fel de mult prin simţuri ca şi prin intelect. Nu poţi afirma nimic despre orice realitate atâta vreme cât nu ai o experiere concretă a acesteia, şi această afirmaţie este la fel de valabilă şi în cazul cunoaşterii lui Dumnezeu. De aceea, orice discurs al cugetării filosofice a fost întotdeauna anchetat şi din perspectiva experienţei concrete. Intelectualismul pur, ca şi modularea imaginativă a posibilităţilor paradigmatice ale unei teme filosofice nu prezentau nici un interes pentru gânditorul bizantin (un termen până la urmă impropriu pentru cei ce au făcut cultură în Răsărit).

Pentru o mai proprie înțelegere a acestui „senzualism” bizantin vom face o licenţă lingvistică, speculând o folosire diferită a termenului românesc „cunoaştere”, care în perioada interbelică avea forma de „cunoştinţă”. Se vorbea la noi între războaie de „teoria cunoştinţei”. Dacă Apusul european a căutat, mai ales de la Renaştere încoace, să obţină o cunoaştere, Răsăritul creștin din vremea bizantinilor şi până astăzi a fost preocupat să obţină o cunoştinţă. Goana după cunoaştere a apusenilor, ce a cuprins mare parte a lumii moderne, înseamnă căutarea cu orice preţ a adevărului cu caracter de obiectivitate. Informaţia cu caracter de adevăr, în înțelegere apuseană, trebuie să aibă un caracter neutru, general valabil, să acopere cât şi să explice un întreg domeniu al realului. S-a uitat însă că Europa a cunoscut şi cunoaşte şi astăzi şi o altă modalitate de obţinere a adevărului: cunoştinţa.

Încercând să explicăm această licenţă lingvistică, vom descrie obţinerea cunoaşterii cu grad de adevăr din această paradigmă, asemănând-o cu ceea ce se întâmplă atunci când doi oameni fac cunoştinţă. Există un progres continuu în cunoaştere, însă natura acesteia este de cu totul altă dimensiune decât atunci când afli care este suma unghiurilor unui triunghi, de pildă. Omul, în întregul său, trebuie să se facă pe sine apt de cunoaștere, trebuie să îşi îndrepte şi să-și curăţească puterile sale pentru a fi în stare să ajungă la cunoştinţă.