Curăţeşte cele dinlăuntru, ca şi cele din afară să fie curate. În societate ne purtăm bine mai totdeauna, fiindcă ne temem de judecata oamenilor şi ne înfrânăm. Dacă şi purtarea din afară este stricată, înseamnă că s-a ajuns la treapta cea mai de pe urmă a răului: orice ruşine este deja pierdută.

Nu totdeauna însă purtarea vrednică e însoţită de un fel bun de a gândi şi simţi. Când lucrurile stau astfel, dezmierdarea de sine are în om deplină libertate; acesta şi-o satisface şi prin faptele din afară, pe cât îngăduie ochii oamenilor şi pe cât poate să-şi ascundă de ei faptele sale: întocmai ca un mormânt văruit. Totodată, necurăţia lăuntrică spurcă şi cele din afară ale omului.

Curăţeşte, dar, lăuntrul tău, şi vei fi curat tot, te vei face vas pe care Stăpânul casei poate să-l întrebuinţeze la orice lucru bun. Trebuie să ne minunăm de faptul că cele lăuntrice rămân nebăgate în seamă: doar nimeni nu-şi doreşte pieirea. Pesemne că vrăjmaşul ţine aceste suflete în orbire: Asta nu-i nimic, păcate învederate să nu fie, ori le învaţă să amâne de la o zi la alta lucrul de căpetenie: Mâine o să ne ocupăm serios de suflet, aşa cum se cuvine, iar acum să-l lăsăm să se desfete puţin cu gânduri şi închipuiri pătimaşe, dacă nu chiar cu fapte. Să ne ferim a ne învechi în această stare, ca nu cumva îndreptarea noastră să devină cu neputinţă, la fel ca deprinderea bătrânului cu unele obiceiuri.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, Editura Sophia, București, pp. 138-139)