Într-una din seri, mă aflam acasă, într-o hărmăială de nedescris cauzată de copiii mei care descoperiseră un nou joc de urlat și schimbam un pampers. Și în timpul acestei operații migăloase, mi-a trecut prin gând, nu cumva pentru un preot este un sacrilegiu să schimbi scutece la copii, să te murdărești pe mâini și sub unghii, tu, care binecuvintezi Cinstitele Daruri, care îți pui mâinile peste cei bolnavi: „Pe bolnavi mâinile veți pune și bine le va fi“ (Marcu 16, 18). Preotul este singurul om de pe pământ care ține în mâinile sale Trupul euharistic al lui Hristos, îl păstrează în palmă și îl dă credincioșilor. De aceea și spunem „Sărut mâna, Părinte!“, și îi sărutăm mâna, nu pentru că ar fi mai vrednic decât noi, ci pentru că aceste mâini țin în ele pe Împăratul veacurilor. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că Hristos pe toate le săvârșește în Dumnezeiasca Liturghie, dar împrumută vocea și mâna preotului. Așadar, această mână împrumutată de Dumnezeu, nu trebuie păstrată curată, departe de orice dejecții sau necurății, departe de colții vreunui fierăstrău sau cui? După cum mulți dintre domniile voastre știți, preotul, pentru că săvârșește Jertfa cea dumnezeiască și nesângeroasă pe Sfântul Altar, nu are voie să jertfească nici un animal, nu taie găini, vite, porci sau iepuri. Și aceasta pentru că mâinile sale sunt sfințite de puterea lui Hristos, și când preotul săvârșește semnul binecuvântării peste oameni: Pace tuturor! și Binecuvântarea Domnului să fie peste voi..., Însuși Dumnezeu binecuvintează pe oameni prin mâna preotului.
O astfel de mână pe care cu nevrednicie o port nu se spurcă oare prin meandrele scutecelor pentru bebeluși?
Și mi-am adus aminte că Hristos și ucenicii Lui mâncau cu mâinile nespălate (Marcu 7, 2), și la scandalizarea fariseilor, Hristos a zis: nu ceea ce intră în gură spurcă pe om, ci ceea ce iese din ea, adică hulele, uciderile, vorbele rele, bârfa, invidia, minciuna etc. Adevărata necurăție este răutatea, zgârcenia de a-ți păstra mâna în buzunar când ai putea ajuta un om neneorocit, care nu poate munci, adevăratele dejecții sunt cele ce izvorăsc din suflet, pline de tina păcatului, de noroiul cel greu al patimii săvârșite iar și iar, necurăția gândului rău care se bucură de răul altuia și se întristează de binele lui. Un părinte în patericul egiptean spunea că în iad va fi o duhoare de nedescris, cu neputință de comparat cu nici un miros de pe pământ, dar sugerat totuși în mică parte de mirosul de hoit, care este mirosul morții. Ori, această duhoare de iad nu va fi mirosită de trupuri, pentru că nici un trup nu sălășluiește – încă – în iad, ci doar de suflete. Așadar mirosul cel greu al iadului, ca expresie a răutății și stricăciunii sufletului, este un miros spiritual, simțit doar de suflet, neavând nimic în comun cu alterarea materiei, ci cu stricarea de sine a sufletului, în înstrăinare de Dumnezeu. David, psalmistul, spunea: „Umplutu-s-au de miros greu (pentru a eufemiza) și au putrezit rănile mele, de la fața (din cauza n.n.) nebuniei mele“, arătând că păcatul, săvârșit mereu, devine o rană a sufletului care se suprainfectează, se umple de miros greu și se agravează mereu, atacând carnea și oasele.
Și atunci am înțeles că mâinile care îngrijesc pe cei bolnavi, care șterg și primenesc pe cei bătrâni, mâinile care sprijină pe cei paralizați, mâinile femeilor care schimbă scutece de bebeluș, sunt mâini sfinte, care poate miros a scutec, dar și a mireasma jertfei de sine pentru Dumnezeu care este prezent în fiecare om neputincios, care are nevoie de ajutor. Mâinile asistentelor și doctorilor, care taie răni pline de miros greu, se înmiresmează de bunătate și de vindecare. Mâinile miilor de bone, de îngrijitoare de cei bătrâni, sunt mâini care au învățat că adevărata duhoare vine din păcat, adevărata necurăție este generatoare de răutate și adevărata mireasmă izvorăște din raiul interior, primenit cu jertfă pentru ceilalți și adăpat cu apele Duhului Sfânt, cu lacrimile de pocăință și cu sudorile lucrării de sine și de ceilalți.