Mergeam într-o zi de-a lungul unui câmp, ducându-mă de la tabăra Ustiijorsk, unde staţiona batalionul nostru de geniu, spre satul Kolpino, ca să pun la poştă nişte bani pe care voiam să-i trimit la Sfântul Munte; dar pe drum s-a repezit drept spre mine un câine turbat şi, când a ajuns aproape de mine, am spus numai: „Doamne, miluieşte!”, şi la aceste cuvinte o putere nevăzută a împins câinele deoparte, ca şi cum s-ar fi izbit de ceva şi, ocolindu-mă, s-a îndreptat spre Kolpino. Acolo a muşcat pe mulţi şi a pricinuit mult rău la oameni şi la oi.

Din această întâmplare am înţeles cât de aproape este Domnul de omul păcătos şi cât de repede ascultă rugăciunea sa.

(Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii și iadul smereniei, Ed. Deisis, Sibiu, 2000, p. 207)