Da, este necesar să-ţi fie frică de aceasta, pentru că noi adesea suntem nestatornici şi lucrăm împotriva noastră. Nu te încrede în tine însăţi. Pune-ţi toată nădejdea în Dumnezeu. Nu părăsi această teamă, şi nici frica că uneori Îl superi pe Dumnezeu, căci dacă te îndepărtezi din nou, nu te vei mai ridica până la această înţelegere, că prezentul este acum şi moartea va fi mâine. După ce va trece teama, vei dobândi adevărata nădejde a mântuirii, dar deocamdată nu o îndepărta. Ea îţi va înflăcăra râvna şi va alunga înclinaţiile către slăbiciuni care sunt foarte vătămătoare. Şi rodul acestei temeri va fi strigătul stăruitor din inima ta: „O, Doamne, mântuieşte-mă!”.

„O, Doamne, ajută-mă!”. „Mântuieşte-mă pe mine, nevrednica, aşa cum numai Tu ştii!”. Eu numesc aceasta înfricoşata închinare adusă Domnului în inimă. Vrăjmaşii sunt puternici, atât din lăuntru, cât şi din afară, şi nu ştii ce furtuni te vor învolbura şi te vor doborî. Te poticneşti şi apoi cazi. De aceea strigi: „Doamne, mântuieşte-mă!” Aceasta este, într-adevăr, inima plină de căinţă şi smerită despre care vorbeşte profetul David, care se căieşte, zicând că Dumnezeul lui nu-l dispreţuieşte, ci îl ascultă. Adu-ţi aminte de aceasta. Întrucât ai văzut deja acest pericol, merită să-ţi mai aduc aminte de ceva: Adu-ţi mereu aminte de primejdie şi strigă după ajutor. Acest sentiment de înfricoşată închinare înaintea Domnului trebuie să fie stăruitor; el vine din conştiinţa primejdiilor înconjurătoare care sunt în stare să oprească curgerea vieţii duhovniceşti şi să o înăbuşe. Ţine cont de asta; cine are această temere merge pe un drum drept. Acesta este semnul cel mai precis!

(Sf. Teofan Zăvorâtul, Viața duhovnicească și cum o putem dobândi, Editura Bunavestire, p.184-185)