Răutatea este mai bătrână decât fapta bună
După călcarea poruncii de către Adam, unealta lui, adică trupul, îşi ia toată existenţa şi alcătuirea prin dezmierdările cele simţite, împătimite şi necuvântătoare. Căci prin dezmierdare ia fiinţă, prin dezmierdare se zămisleşte, creşte şi se desăvârşeşte - în pântece - până se naşte.
Două sunt cauzele pentru care mintea a fost robită de dezmierdările cele simţite.
Prima - şi cea mai importantă pricină - este aceasta: după călcarea poruncii de către Adam, unealta lui, adică trupul, îşi ia toată existenţa şi alcătuirea prin dezmierdările cele simţite, împătimite şi necuvântătoare. Căci prin dezmierdare ia fiinţă, prin dezmierdare se zămisleşte, creşte şi se desăvârşeşte - în pântece - până se naşte. Proorocul David, arătând acest lucru, spune: Că iată întru fărădelegi m-am zămislit şi întru păcate m-a născut maica mea. (Ps 50, 6).
Iar a doua pricină arată că şi după naştere se hrăneşte cu dezmierdarea. Încă din primii ani ai copilăriei, dar mai ales în cele nouă luni din pântece, deoarece partea cea cuvântătoare a omului nu este încă desăvârşită, mintea nu se poate folosi de organele simţurilor ca să-şi facă lucrarea sa şi să se îndulcească astfel cu dezmierdările cele gândite. Doar trupul este cel care le lucrează [aceste dezmierdări], nu numai pentru hrana lui cea de trebuinţă, ci şi pentru [firea] lui cea pătimaşă. Lucrul cel mai rău este însă faptul că mintea însăşi este atrasă de el la aceleaşi dezmierdări şi este robită de ele ca o nedesăvârşită şi nepricepută. Dumnezeiescul Teodor al Ierusalimului zice în cuvântul său cel filosofic: „Mai întâi, mintea este robită de simţuri, apoi îi urmează doimea: pofta şi mânia. Acestea sunt patimi necuvântătoare şi sunt mişcate de către fire, nu de către raţiune. Sufletul se deprinde cu ele şi sunt foarte greu de şters, intrând în toate ungherele lui. Şi în acest mod se întorc toate pe dos. Simţurile, fiind desăvârşite şi întărite, răpesc mintea deoarece ea nu este încă minte cu lucrarea [în adevăratul sens al cuvântului], ci doar cu potenţa, fiind [din acest motiv] privită ca o nedesăvârşită, şi o face să judece [aceste lucruri rele] ca pe lume. [Aceasta o face uşor], de vreme ce şi ea [inima] este convinsă că acestea sunt lume. Astfel, cea rânduită să stăpânească este robită, cea mai bună fiind stăpânită de cea mai rea. Se vede de aici că răutatea este mai bătrână decât fapta bună.
(Sfântul Nicodim Aghioritul, Paza celor cinci simţuri, Editura Egumeniţa, Galaţi, p. 109-110)
În biserică, glasul dumnezeiesc ajunge la inimile noastre
Site dezvoltat de DOXOLOGIA MEDIA, Arhiepiscopia Iașilor | © doxologia.ro