Să fugim, aşadar, de lume şi de cele din lume (I Ioan 2, 15), iubiţi fraţi. Fiindcă ce avem noi cu lumea şi cu oamenii cei din lume? Să alergăm, să urmărim, până când vom apuca ceva din cele ce stau şi nu curg. Fiindcă toate se strică şi trec ca un vis şi nimic statornic sau sigur nu este întru cele văzute. Soarele, stelele, cerul şi pământul, toate vor trece, iar singur dintre toate rămâne omul.

Aşadar, care lucru din cele văzute ne va putea fi de folos în ceasul de nevoie al morţii, când plecăm de aici spre odihna de acolo a veacului aceluia, lăsând în urmă toate acestea? Iar dacă aşa vor trece cele văzute, care va fi folosul nostru atunci când ne ducem şi lăsăm în urmă trupul nostru mort? Fiindcă din clipa în care sufletul îşi lasă trupul, nu mai poate vedea prin el, nici nu mai poate fi văzut de altul, ci de acum înainte are legătură numai cu cele nevăzute şi nu mai are în sine nici o grijă pentru cele de aici, având de acum înainte o îndoită viaţă şi luptă: sau împărăţia cerurilor şi Slava veşnică sau, iarăşi, gheena şi osânda focului.

(Sfântul Simeon Noul Teolog, Cateheze, în Scrieri, partea a doua, edit. Deisis, Sibiu, 2003, p. 39)