Aş vrea să am mai multe puteri, dar Dumnezeu nu îmi dă!

Cuvinte duhovnicești

Aş vrea să am mai multe puteri, dar Dumnezeu nu îmi dă!

    • Aş vrea să am mai multe puteri, dar Dumnezeu nu îmi dă!
      Foto: Oana Nechifor

      Foto: Oana Nechifor

Domnul însă întăreşte pe om nu înainte, dându-i plinătatea puterilor ca rezervă, ci la vreme de nevoie.

 „Aş vrea să am mai multe puteri, dar Dumnezeu nu îmi dă!” Şi să nu vă aşteptaţi să vă dea! De la început, v-a dăruit o dată pentru totdeauna cu anumite puteri, atât trupeşti, cât şi sufleteşti. Sunt puţine, ştiu, de aceea trebuie tăria Lui. Domnul însă întăreşte pe om nu înainte, dându-i plinătatea puterilor ca rezervă, ci la vreme de nevoie. Adică, cum se întâmplă? Cineva se străduieşte să săvârşească o lucrare, dar vede că n-o scoate singur la capăt. Deci cere prin rugăciune ajutorul lui Dumnezeu. Ajutorul vine, dar când lucrarea se încheie, acesta pleacă. Şi omul rămâne neputincios, ca înainte.

Când are nevoie şi în altă situaţie de harul dumnezeiesc, i se dă din nou. Îşi face treaba lui şi, după ce o duce la bun sfârşit, ajutorul oferit încetează. Astfel, omul rămâne din nou la fel de neputincios. Aceasta se întâmplă întotdeauna. Cel care însă nu face nimic, cel care nu lucrează din toate puterile, nu se trudeşte până la epuizare şi nu cere atunci harul lui Dumnezeu, nici chip să-l primească!

Dar şi cel care crede cum că ceea ce reuşeşte se datorează puterii şi capacităţii lui, se înşeală pe sine însuşi. Deci, ca să-i vină mintea la cap, va fi corijat câteodată de Dumnezeu. Şi iată cum: se va apuca de o treabă pe care a făcut-o întotdeauna fără greutate.

„Aceasta este un joc pentru mine!” se va gândi cu satisfacţie. În mod neaşteptat însă, va descoperi că nu poate să facă nimic. Deodată, din îngăduinţă dumnezeiască, capacitatea şi puterea lui cu care se lăudase atât s-au făcut ca fumul! Atunci este silit să se smerească şi să-l cheme pe Dumnezeu.

Aşadar Acesta, pentru ca să-l pedepsească şi să-l înveţe, deseori îl lasă neajutorat. Deci vă rog să lucraţi întotdeauna având sentimentul neputinţei, să cereţi ajutorul dumnezeiesc şi, după ce săvârşiţi fiecare lucrare a voastră, să păstraţi nemicşorat acelaşi sentiment aducător de smerenie!

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Călăuzire către viața duhovnicească, Editura Egumenița, Galați, pp. 91-92)