Cel ce cu dispreţ grăieşte împotriva celui smerit, şi nu-l socoteşte pe acesta viu, este la fel cu omul care-şi deschide gura sa împotriva lui Dumnezeu. Şi cinstea lui rămâne cu atât mai mare, cu cât este mai preţuită în ochii lui de întreaga fire.

Poate smeritul să se apropie de fiarele cele sălbatice; şi când ochii lor li s-ar întoarce spre dânsul, sălbăticiunea lor s-ar îmblânzi, şi s-ar apropia de el, ca de stăpânul lor şi ar da din cap şi din coadă, lingându-i mâinile şi picioarele. Căci fiarele simt în el acelaşi miros, pe care l-au simţit la Adam înainte de călcarea poruncii, când au venit ele să le pună el nume, în Rai, miros care s-a luat de la noi. Dar iarăşi a fost înnoit şi a fost iarăşi dat nouă, prin venirea lui Iisus. Şi acesta este mirosul cel cu bună mireasmă al neamului omenesc.

(Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte despre nevoință, Editura Bunavestire, Bacău, 1997, p. 99)