Pe când umbla Sfântul Andrei printre oameni în târg aproape de stâlpul pe care l-a ridicat Sfântul împărat Constantin (este vorba de stâlpul deasupra căruia Sfântul împărat a pus întru slavă, cinstitele piroane cu care a fost pironit pe cruce trupul cel de viaţă făcător al lui Hristos-Dumnezeu, pentru acoperirea şi păzirea Constantinopolului), o oarecare femeie cinstită, luminată de Duhul lui Dumnezeu, fiind în somn, a văzut pe fericitul Andrei, că umbla printre mulţi oameni, strălucind ca un, stâlp de văpaie şi slobozind scântei de foc în văzduh. Iar unii, fără de minte fiind, îi dădeau brânci, alţii îl băteau peste grumaji, alţii făcându-i felurite alte necazuri şi mulţi, privind la dânsul, ziceau: „Câte nebunii face acesta!". Dar, să nu mai fie aşa nici vrăjmaşilor noştri! Căci, iată, după dânsul umblau nişte făpturi vinete şi întunecate, grăind: „O, de n-ar mai da Dumnezeu pe altul ca acesta pe pământ, că nimeni altul nu ne-a ars inima noastră ca acesta... Că, nevrând să facă slujba stăpânului său, s-a prefăcut nebun şi batjocoreşte pe toată lumea”.

Încă a mai văzut femeia aceea că întunecaţii însemnau pe cei ce băteau pe Sfântul şi ziceau în sinea lor: „Aceasta ne este nouă măcar de mângâiere, că prosteşte îl bat pe el, că pentru această pricină vor fi osândiţi în ceasul morţii lor, întrucât pe plăcutul lui Dumnezeu l-au bătut fără chibzuinţă şi nu le este lor mântuire." Acestea auzindu-le, cu Duhul lui Dumnezeu, Sfântul, ca o văpaie făcându-se asupra vineţilor acelora, le-a risipit, cu putere înfricoşătoare, semnele lor şi-i ocăra pe ei, zicând: „Nu vi se cade vouă a-i însemna pe aceştia, că eu m-am rugat Stăpânului meu, ca să nu le fie lor păcat din aceasta, adică pentru că mă bat pe mine, că din neştiinţă o fac şi se cade ca de lucrurile cele din neştiinţă să primească iertăciune".

Iar după ce a auzit pe Sfântul grăind către vineţii aceia, femeia a căutat în sus şi a văzut că, iată, cerul era deschis, ca nişte porţi, şi ieşeau de acolo mulţime de rândunele frumoase, iar în mijlocul lor, un porumbel mare, alb ca zăpada, S-a pogorât şi sta cu rândunele, deasupra Sfântului, purtând o frunză de aur, ca de măslin, în gura sa şi grăia către dânsul, ca omul, aşa: „Primeşte frunza aceasta, că Tatăl Atotţiitorul şi Domnul Savaot ţi-a trimis-o ţie, ca semn din Rai, că eşti milostiv şi iubitor de oameni, precum este şi El milostiv şi te va proslăvi pe tine şi El însuşi va înălţa numele Său prin tine, că ai socotit a-i milui pe cei ce te bat pe tine şi a nu avea ei din aceasta păcat". Şi aceasta zicând, porumbelul a stat pe capul lui.

Deci, văzând această minune, acea milostivă femeie a început a se mira. Apoi, venindu-şi iar întru sine, după vedenia din vis, nu putea să mai vadă nimic şi, minunându-se, zicea: „O, câţi luminători are Dumnezeu pe pământ şi nimeni nu stie de dânşii." Si de multe ori a voit să spună cele ce vedea, dar Puterea lui Dumnezeu o oprea pe dânsa, că, chiar de ar fi dorit, de frică, tăinuia minunea aceea. Deci, odinioară, a întâmpinat Andrei pe femeia aceea şi i-a zis: „Păzeşte-mi taina mea, Varvara (că aşa era numele ei) şi să nu o spui la nimeni acum, până ce voi trece la locul acoperământului celui minunat al casei lui Dumnezeu!". Iar ea i-a zis lui: „Chiar de aş voi să spun cuiva, nu pot, cinstite părinte luminătorule şi Sfinte al lui Dumnezeu, că mă opreşte pe mine o Putere nevăzută si intră cutremurând oasele mele si puterea mea întru mine se tulbură". Dumnezeului nostru, slavă!

(Proloagele, volumul 1, Editura Bunavestire, pp. 164-165)