– Părinte, întâmpin greutăţi în nevoinţa mea.

– Ceri ajutor de la Hristos sau te lupţi singură? I-ai arătat lui Hristos neputinţa ta? Nu te smereşti şi nu ceri ajutor de la Hristos, iar după aceea spui: „Întâmpin greutăţi în nevoinţa mea”. Dacă omul se smereşte şi cere puţin ajutor de la Hristos, El îl aju­tă. De multe ori omul depune o străduinţă egoistă, şi de aceea nu-l ajută Hristos. Aruncă-te pe tine în nevoinţă, nu te băga în seamă şi harul lui Dum­nezeu se va sălăşlui înlăuntrul tău. Noi dorim să dobândim sfinţenia în chip magic. Însă Dumnezeu nu ajută o stare greşită. Chiar şi puţin de ar intra interesul, este împiedicat ajutorul dumnezeiesc.

– Atunci când am intenţie să mă îndrept, oare Dumnezeu nu mă va ajuta să-mi văd măcar o nepu­tinţă a mea?

– Ca să ajute Dumnezeu, trebuie să existe dis­poziţie pentru nevoinţă. Şi când spunem dispoziţie pentru nevoinţă înţelegem să depună cineva puţi­nă străduinţă să-şi depăşească neputinţa sa. Puţină dispoziţie curată de va vedea Dumnezeu, îl va ajuta pe om trimiţându-i cu dărnicie harul Său. Şi atunci omul intră pe făgaşul lui Dumnezeu.

– Părinte, până la ce punct ne ajută Dumnezeu în nevoința duhovnicească?

– Până în punctul în care şi noi Îl „ajutăm” pe Dumnezeu ca să ne ajute. Când cereţi ceva de la Dumnezeu şi mult timp nu ajută, să ştiţi că există mândrie. Dacă suntem stăpâniţi de patimi, cum ar fi: lăcomia pântecelui, vorbirea deşartă, mânie, invidie etc., având totodată şi mândrie, Dumnezeu nu ajută, pentru că împiedicăm harul dumnezeiesc. Chiar şi numai predispoziţie spre mândrie dacă avem în noi, tot Îl împiedicăm pe Dumnezeu să ne ajute, chiar de ne nevoim şi ne rugăm poate mai mult decât trebuie. Este cu neputinţă să nu ajute Dumnezeu atunci când nu există pericolul ca omul să-şi ridice nasul. De îndată ce va pleca predispo­ziţia spre mândrie şi omul îşi va dobândi sănătatea sa sufletească, atunci Dumnezeu îl va slobozi ime­diat de patima ce îl chinuie şi îl va răsplăti şi pen­tru prisosinţa lui de nevoinţă. De aceea, ca să ne ajutăm pe noi înşine, trebuie să-L „ajutăm” pe Dum­nezeu prin cugetarea noastră smerită. Să spunem: „Mare netrebnic sunt, Dumnezeul meu, Te rog iartă-mă şi mă ajută!”. Atunci Dumnezeu ajută, căci sufletului i se cuvine ajutor, deoarece s-a lăsat în mâinile Lui cu dispoziţie bună şi smerită.

Trebuie să credem că Hristos şi Maica Dom­nului ne păzesc şi ne ajută întotdeauna, numai să avem cugetare smerită. Dumnezeul nostru nu este surd, ca să nu ne audă, nici orb, ca să nu ne vadă!

(Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovnicești. Volumul II. Trezvie duhovnicească, traducere de Ieroschimonah Ștefan Nuțescu, ediția a doua, Editura Evanghelismos, București, 2011, pp. 317-318)