Întreaga creştinătate ortodoxă sărbătoreşte astăzi pe Sfânta Cuvioasă Paraschiva. Dacă toate zilele închinate sfinţilor bineplăcuţi Domnului sunt prăznuite cu cinste de fiii Bisericii noastre, sărbătoarea Sfintei Paraschiva este atât de mult intrată în atenţia şi în sufletul poporului nostru dreptcredincios - mai ales din părţile Moldovei - încât ea întrece în strălucire multe alte sărbători de sfinţi. Şi aceasta datorită faptului că sfintele ei moaşte de 300 de ani cinstesc pământul acesta binecuvântat de Dumnezeu şi întăresc sufletele tuturor celor ce cu fruntea plecată pe marginea raclei ei îi cer ajutorul.

Dacă au fost sfinţi mai mari prin suferinţa lor pentru Domnul Hristos, ca aţâţia mucenici, sau mari prin viaţa lor ca aţâţia drepţi, pustnici sau cuvioşi, dacă toţi au darul sfinţeniei şi dreptul la cinstirea noastră, apoi Sfânta Cuvioasă Paraschiva - atât pentru viaţa ei sfântă, cât şi pentru faptul amintit, că moaştele şi duhul ei străjuiesc ţara noastră, încât cu drept cuvânt i se mai zice şi Patroana sau Lauda Mitropoliei Moldovei - cu adevărat are dreptul la o mai mare iubire din partea noastră, la o mai aleasă veneraţie şi la o mai desăvârşită cunoaştere şi urmare a pildei vieţii ei. Şi într-adevăr, cum am spus, poporul nostru drept credincios, după cuviinţă, dă Sfintei Paraschiva cinstea care i se cuvine: atâtea lăcaşuri sfinte sunt închinate ei, atâtea biserici şi mănăstiri au hramul Sfânta Paraschiva sau Sfânta Vineri, atâtea creştine poartă numele Cuvioasei, atât de mult este intrat cultul Sfintei în popor, care aşteaptă cu sfinţenie pe Sfânta Vineri, aţâţia credincioşi - mii şi mii - de cu vreme iau drumul Iaşiului pentru a se închina Sfintelor ei moaşte; iar bisericile cele mai populate sunt acelea care, purtând hramul Cuvioasei noastre Maici Paraschiva sau Sfânta Vineri, în zilele de post, mai ales Vinerea, fac rugăciuni pentru ajutorarea celor în necazuri şi nevoi.

Iată deci, fraţilor, că poporul nostru credincios a înţeles să cinstească cum se cuvine pe Cuvioasa Paraschiva. Poporul o cinsteşte, biserica o slăveşte astăzi cu cântări şi laude, iar Duhul ei se bucură în Ceruri lângă Mirele său Hristos, căci viaţa ei scurtă, dar sfântă i-a fost încununată de Dumnezeu, Căruia i-a slujit cu cununa sfinţeniei.

Binecredincioşi creştini! Se cuvine ca astăzi, când noi îi sărbătorim amintirea, când fiecare creştin, cel puţin în treacăt, uitându-se şi întorcând filele calendarului, îi pronunţă numele, se cuvine să nu plecăm din sfântul lăcaş în care am venit pentru prăznuirea ei fară a auzi istorisindu-i-se pe scurt viaţa.

Sfânta Cuvioasă Paraschiva s-a născut acum 1000 de ani în satul Epivata din ţinutul Traciei, din părinţi de neam mare, bogaţi şi buni creştini. Pe copila lor ei o crescură în dragostea şi frica lui Dumnezeu. De mică, copila Paraschiva era o adevărată creştină, care cunoştea şi practica virtuţile creştine, mai mult chiar decât părinţii ei. Iubirea de săraci mai ales o caracteriza. Cu voia sau fară voia părinţilor, mica Paraschiva da tot ce avea săracilor. De multe ori, se dezbrăca de hainele ei frumoase, curate şi scumpe, pentru a îmbrăca cu ele pe câte un copil sărac în zdrenţe, schimbând cu acesta haina de cerşetor. Adesea, părinţii o certau pentru acest fapt, dar Paraschiva nu putea să sufere trecând pe alăturea copii de seama ei în zdrenţe, fară ca ea să nu facă ceva pentru ei. Odată, ieşind din biserică, auzi un glas care-i şopti: „ Cel ce voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-mi urmeze. Plecă îndată din casa părinţilor şi intră într-o mănăstire de maici din Iradia Pontului, unde petrecu 5 ani în post aspru şi continuă rugăciune. Copila Paraschiva, care n-avea decât 10 ani la intrarea în mănăstire, uimi pe celelalte vieţuitoare prin viaţa ei, prin tăria credinţei şi dragostei ei, prin practica scrupuloasă a vieţii monahale. Pleacă însă de aici după 5 ani la locurile sfinte, să calce pe urmele şi drumurile străbătute de Domnul. Şi intrând într-o mănăstire de pe malul Iordanului, în acelaşi fel de viaţă aspră, în rugăciuni pentru ea şi lumea necăjită din afară, în viaţă cu adevărat pustnicească, trăieşte până la vârsta de 25 de ani, când îngerul Domnului, arătându-i-se în vis, îi porunceşte să vină în ţinutul părinţilor săi, pentru ca acolo să-şi dea duhul în mâinile Domnului, iar trupul să-i rămână ţării sale. Şi împlinind porunca dumnezeiască, vine în ţara sa, unde, petrecându-şi viaţa lângă biserica satului, după 2 ani, la vârsta de 27 de ani, îşi isprăveşte viaţa de aici, pentru a se muta cu duhul în ceruri.

Trupul ei fiind îngropat, multă vreme trecu; şi îngropându-se odată lângă ea un om păcătos, oamenii îi găsiră sfintele ei moaşte neputrezite şi pline de o mireasmă plăcută. Unul din gropari, având peste noapte un vis, i se porunci a scoate aceste sfinte moaşte, căci ele sunt pline de puteri minunate. Corpul Sfintei Paraschiva, care în scurta viaţă pământească mult s-a trudit, prin osteneala cea pustnicească, prin desele îngenuncheri şi asprele înfrânări de tot felul, a fost cu mare cinste dezgropat şi aşezat, în cântări şi laude, în biserica Sfinţii Apostoli din Epivata. Multe minuni şi multe vindecări săvârşind, moaştele sale au fost mutate la Târnova, de aici la Belgradul sârbesc şi apoi în Ţarigrad. Iar domnitorul ţării Moldovei, evlaviosul Vasile Lupu, plătind bani mulţi turcilor stăpânitori, le aduse cu mare alai la Iaşi, aşezându-le în Biserica Sfinţii Trei Ierarhi, iar urmaşii săi, în zilele cele mai de pe urmă, mutându-le în Mitropolia Moldovei. Şi aici, ca şi în celelalte cetăţi, Sfânta Paraschiva multe minuni a săvârşit. Şi astăzi, ca şi altă dată, cei ce se închină Domnului cu credinţă şi cer ajutorul ei sunt ascultaţi. Să citească şi să se intereseze toţi cei ce nu ştiu şi vor vedea că dacă cultul Sfintei Paraschiva este atât de răspândit la noi, dacă Cuvioasa a devenit atât de populară în ţara noastră, aceasta se datorează darului său de a alina suferinţele sufleteşti şi trupeşti ale celor ce sunt în nevoi.

Binecredincioşi creştini, doctrina creştină nu este o învăţătură sortită să rămână închisă între scoarţele câtorva cărţi. Ea este viaţă. De aceea, un mare scriitor creştin spune că sufletul este de la natură creştin, cu alte cuvinte, că ceea ce este mai normal, mai natural, este viaţa creştină. Dacă biserica creştină a luptat în toate timpurile cu moravurile vremurilor pentru a întrona viaţa creştină în lume, nu înseamnă că ea a luptat cu normalul pentru a împământeni o viaţă străină naturii noastre umane. Nu, ci ea luptă pentru a converti sufletul omenesc pervertit.

Creştinismul este viaţa. El poate fi admirabil trăit până în cele mai mici amănunte şi detalii. Dovadă avem pe toţi sfinţii bisericii noastre. Ce sunt toţi aceştia, decât exemple de viaţă creştină perfectă? Ce ne învaţă ei, decât că religia creştină este perfect viabilă, că orice creatură omenească poate să o trăiască? lată, prin urmare, binecredincioşi creştini, că prăznuirea sfinţilor - oameni care s-au distins prin viaţa lor adânc creştină - ne este de real folos: ne deschide ochii minţii şi ne face să luăm îndemn pentru a trăi şi noi învăţătura creştină. Sfinţii, deci cu viaţa lor rămân pentru noi modele vii de urmat. Cine socoteşte că Biserica noastră predică o învăţătură greu de realizat în viaţa aceasta să se uite la toţi sfinţii, care au fost oameni ca şi noi, dar care au putut să trăiască întocmai învăţătura Bisericii. Sfinţenia lor este trăirea normală a vieţii creştine, iar eroismul lor constă numai în aceea că au avut curajul şi puterea să se decidă a urma Domnului Hristos.

Binecredincioşi creştini, Biserica îndeamnă şi cheamă pe toţi la sfinţenie. Chemare la sfinţenie este tot ce se cântă şi se citeşte aici; chemare la sfinţenie sunt toate cuvintele pe care le rosteşte preotul din faţa Sfântului Altar. Chemare la sfinţenie este glasul clopotului ce adună pe credincioşi în biserică; chemare la sfinţenie este toată atmosfera aceasta de lăcaş al lui Dumnezeu. Fiţi sfinţi, vă spune Biserica, tindeţi către sfinţenie, gustaţi-o, vă strigă ea.

O! şi câţi creştini nu vin până aici şi auzind aceste îndemnuri nu se dau înapoi şi nu-şi scuză refuzul de a urma apelul bisericii, prin imposibilitatea trăirii, astăzi, a acestei sfinţenii! Dar se înşală. Priviţi la sfinţi, priviţi viaţa lor; aţi auzit acum viaţa Sfintei Paraschiva. O copilă - şi a fost în stare de atâta jertfa, de atâta curaj. Da, veţi zice, dar aceasta s-a întâmplat acum sute de ani în urmă; astăzi nu se mai poate trăi aşa; cine mai ia astăzi calea pustiului? Nu vă temeţi şi nu vă înşelaţi. A fi sfânt nu înseamnă să dai trupul tău muceniciei, pentru învăţătura creştină: nimeni nu-ţi cere astăzi să mori pentru credinţă, ca odinioară martirii. A fi sfânt - a fi adică desăvârşit creştin - nu înseamnă să părăseşti lumea luând calea pustiului. Dacă Biserica creştină ar avea numai aţâţia sfinţi câţi martiri sau cuvioşi şi pustinici au fost, dacă viaţa creştină nu s-ar fi realizat decât în sfinţii din calendar, creştinismul n-ar mai nădăjdui să realizeze o lume în care să troneze Dumnezeu. În cartea sfinţeniei lui Dumnezeu, sfinţi nu sunt numai cei din calendarele noastre, ci ei se numără cu miile şi cu milioanele.

Câţi anonimi, trăind viaţa creştină cu adevărat, nu se vor fi bucurat acum în ceruri, fară ca noi să-i cunoaştem? Da! A fi sfânt este a fi adevărat creştin. Şi a fi adevărat creştin, dacă este greu, nu este imposibil. „Luaţi jugul Meu, că este uşor, şi sarcina Mea este uşoară ”, zice Domnul Iisus Hristos. Cineva nu se naşte sfânt şi creştin, el devine. Sfinţii au fost oameni ca şi noi, mulţi, la începutul vieţii lor, oameni în păcate ca şi noi, cu necazuri ca şi noi, cu greutăţi ca şi noi. Păcătos este nu cel pe care Dumnezeu l-a lăsat aşa, ci cel care nu vrea să devină creştin prin viaţă, nu prin nume. Creştin cu adevărat este cel care încearcă şi se străduieşte să trăiască învăţătura creştină.

Sfinţenia, adică realizarea creştinului într-un om este posibilă oricând. Dacă este greu să părăseşti lumea, pentru a primi de bunăvoie ostenelile pustniciei în vederea mântuirii pe care o căutăm, apoi nu este absolut necesar a face acest lucru. Cine o face, de mari dureri se învredniceşte. Aceştia pot deveni modele de viaţă creştină, aceştia sunt cei care pot să încălzească inima noastră pentru dorul veşniciei, s-o întărească în credinţă şi virtute, să ne ajute în rugăciuni şi în necazuri, ca unii care de prea mari daruri s-au învrednicit. Mare lucru este acesta, dar el nu se cere de la noi toţi. Pentru noi, destul este să ne nevoim şi să urmăm poruncile Bisericii: fă binele, fereşte-te de rău, ajută pe săraci, iubeşte pe Dumnezeu şi pe aproapele, nu face nici un rău nimănui, munceşte în mod cinstit, cercetează, iubeşte şi ajută Biserica etc.

Harul dumnezeiesc este gata să se reverse peste oricine face acest efort şi reuşeşte să urmeze învăţătura Domnului.

Binecredincioşi creştini! Exemplele altora ne întăresc şi ne încurajează; când este vorba de viaţa noastră sufletească şi de modele de suflete alese, pe care să le luăm ca exemplu, avem destule: sfinţi care au murit pentru credinţă, sfinţi care au trăit din copilărie viaţa creştină, ca Sfânta Paraschiva, sfinţi care, în prima parte a vieţii lor păcătoşi fiind, s-au întors la Dumnezeu, sfinţi copii, sfinte femei, cuvioase sau din lume, sfinţi cuvioşi călugări sau trăind în lume ca şi noi. Iată atâtea modele de viaţă creştină, pe care Biserica ni le pune înainte. Printre ele Sfanta Cuvioasă Paraschiva străluceşte ca un luceafăr. Şi mai ales când rămăşiţele ei pământeşti sunt aproape de noi; când numele ei nu este doar un nume pierdut în istorie, ci e legat în faţa noastră de trupul cu care a câştigat sfinţenia şi mântuirea, - exemplul vieţii ei este mai puternic, mai îmbietor. Sfânta Paraschiva este pentru noi un dascăl al sfinţeniei prin viaţa şi sufletul său, o siguranţă a sfinţeniei, un semn vorbitor şi îmbietor către sfinţenie prin sfintele sale moaşte. Fie ca pomenirea vieţii ei de astăzi să trezească în noi dorul pentru o viaţă sfântă, să nască în noi curajul de a ne apropia de această viaţă creştină, care şi pentru noi a fost dată, care de oameni ca şi noi a fost realizată. Amin.

(Pr. Petre F. Alexandru în Glasul Bisericii nr. 8-9, 1956).