Evanghelia citită la praznicul Sfântului Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de mir, are o construcție care, la prima vedere, ne poate tulbura. Ea începe cu porunca iubirii: „Aceasta vă poruncesc: să vă iubiți unul pe altul” (Ioan 15, 17). Și se încheie, doar câteva versete mai departe, cu o profeție a morții: „vine ceasul când tot cel ce vă va ucide să creadă că aduce închinare lui Dumnezeu” (Ioan 16, 2). Între cuvântul „iubire” și cuvântul „ucidere” se află întreaga taină a mucenicului, iar Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, pe care îl prăznuim, este tâlcuirea vie a acestei Evanghelii: el ne arată că mucenicia nu este contrariul iubirii, ci forma ei cea mai înaltă, iubirea care rămâne credincioasă adevărului chiar atunci când lumea nu o mai primește.

Acesta este firul Evangheliei, așa cum îl rânduiește Însuși Mântuitorul: mai întâi porunca iubirii, apoi ura lumii și, în sfârșit, mărturia pe care o dă Duhul Sfânt împreună cu noi.

Porunca iubirii, temelia mărturisirii

Nu este întâmplător că Mântuitorul vorbește despre prigoană numai după ce a vorbit despre iubire. Cu puțin înainte, în același capitol, El spusese: „Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să și-l pună pentru prietenii săi” (Ioan 15, 13). Pentru creștin, așadar, jertfa nu este un act de eroism solitar, nici o încăpățânare ideologică, nici o fidelitate oarbă față de o tradiție, ci rodul unei iubiri care a ajuns la măsura ei deplină.

Viața Sfântului Dimitrie confirmă întocmai această ordine. Fiu al voievodului Tesalonicului, botezat în taină într-o casă unde părinții se rugau ascunși înaintea icoanelor Mântuitorului și ale Maicii Domnului, ajunge conducătorul cetății, numit de împăratul Maximian cu porunca de a-i prigoni pe creștini. Dar el face exact contrariul: îi învață pe tesaloniceni credința în Hristos, încât, spun Viețile Sfinților, a devenit pentru ei „un alt Apostol Pavel”. Iar când înțelege că mucenicia este aproape, își împarte averea săracilor prin credinciosul său slujitor Lupu, cu un cuvânt care rezumă întreaga lui viață: „Împarte bogăția cea pământească, ca să o căutăm pe cea cerească”. 

Să observăm bine: înainte de a-și da sângele, Sfântul Dimitrie și-a dat averea. Înainte de a fi mucenic al credinței, a fost mucenic al milosteniei. Aceasta ne învață că nu poți muri pentru Hristos dacă nu ai învățat mai întâi să trăiești pentru aproapele și că marile mărturisiri se pregătesc prin micile dăruiri de fiecare zi. Apostolul Pavel spune același lucru, când îl cheamă pe Timotei să fie „un bun ostaș al lui Hristos Iisus” și adaugă că „nici un ostaș nu se încurcă cu treburile vieții” (2 Timotei 2, 3-4). Omul încurcat în propriile lui posesiuni nu mai are mâinile libere nici pentru aproapele, nici pentru Dumnezeu.

Ura lumii și libertatea cuvântului

Al doilea moment al Evangheliei este cel mai greu de primit: „Dacă vă urăște pe voi lumea, să știți că pe Mine mai înainte decât pe voi M-a urât” (Ioan 15, 18). Pentru a înțelege corect acest cuvânt, trebuie să deosebim cele două sensuri pe care le are „lumea” în Evanghelia după Ioan. Pe de o parte, lumea este creația iubită de Dumnezeu, despre care același evanghelist spune: „Căci Dumnezeu așa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat” (Ioan 3, 16). Pe de altă parte, lumea este omenirea care se închide în sine și nu mai vrea să primească lumina, a cărei rânduială se clădește fără Dumnezeu și, de aceea, simte prezența celor credincioși ca pe o mustrare tăcută. Creștinul nu urăște lumea; dimpotrivă, o iubește atât de mult, încât nu poate accepta să o vadă închisă față de Dumnezeu. Tocmai această iubire neliniștitoare deranjează lumea.

În vremea Sfântului Dimitrie, ura aceasta avea chipul sulițelor. Împăratul a poruncit ca el să fie închis, nu în temnița obișnuită, ci într-o baie veche de lângă palat, iar după ce tânărul Nestor, binecuvântat de Sfântul Dimitrie, l-a biruit în arenă pe Lie, luptătorul cel temut al împăratului, Maximian a poruncit ca Dimitrie să fie străpuns cu sulițele. Viețile Sfinților notează că prima suliță l-a lovit în coasta dreaptă, adică acolo unde a fost împuns și Hristos pe cruce, ca și cum Dumnezeu ar fi vrut să ne arate că ucenicul a devenit asemenea Învățătorului până și în rană.

În vremea noastră, ura lumii are de cele mai multe ori un chip mai discret și, poate tocmai de aceea, mai primejdios: chipul indiferenței, al ironiei și al marginalizării. Tinerii o cunosc foarte bine: este privirea amuzată a colegilor atunci când își fac semnul crucii, este presiunea de a nu părea „de modă veche”, este tentația de a-și ascunde credința ca să fie acceptați. Cei mai în vârstă o cunosc și ei, adesea cu durere: este tăcerea din casă, atunci când copiii și nepoții nu mai vin la biserică, iar credința pe care au crescut-o cu atâta grijă pare să se oprească la pragul generației următoare.

Totuși, Apostolul ne dă astăzi un cuvânt de mare mângâiere. Scriind din temniță, Sfântul Pavel spune: „sufăr până și lanțuri ca un făcător de rele, dar cuvântul lui Dumnezeu nu se leagă” (2 Timotei 2, 9). Sfântul Dimitrie a trăit întocmai acest adevăr. Era legat în temniță, dar binecuvântarea lui a ieșit dincolo de ziduri și l-a întărit pe Nestor, care a intrat în luptă strigând: „Dumnezeul lui Dimitrie, ajută-mi!”. Prigonitorii pot lega trupul, pot reduce la tăcere o voce, pot închide o ușă, dar nu pot lega lucrarea lui Dumnezeu, care trece prin cei credincioși mai departe decât pot ei să vadă.

Duhul care mărturisește împreună cu noi

Al treilea moment al Evangheliei este și cel mai luminos. Mântuitorul nu îi trimite pe ucenici singuri în lume, ci le făgăduiește: „Iar când va veni Mângâietorul, pe Care Eu Îl voi trimite vouă de la Tatăl, Duhul Adevărului, Care de la Tatăl purcede, Acela va mărturisi despre Mine. Și voi mărturisiți” (Ioan 15, 26-27). Așadar, mărturia creștină nu este numai efortul nostru omenesc, ci o împreună lucrare cu Duhul Sfânt. Nu noi Îl apărăm pe Dumnezeu prin puterile noastre; Duhul lui Dumnezeu este Cel care mărturisește prin slăbiciunea noastră.

Aici înțelegem și numele pe care Biserica i l-a dat Sfântului Dimitrie: Izvorâtorul de mir. Când s-a început zidirea unei biserici mari pe locul mormântului său, moaștele lui au fost aflate întregi, iar din ele a izvorât mir binemirositor, care a umplut cetatea de bună mireasmă. Mirul are, în viața Bisericii, o semnificație adâncă. Cu Sfântul și Marele Mir suntem unși la Taina Mirungerii, când preotul rostește cuvintele: „Pecetea darului Duhului Sfânt”. Mirul care izvorăște din moaștele sfântului este semnul văzut că trupul mucenicului a devenit cu adevărat ceea ce spune Apostolul despre trupul fiecărui creștin: „templu al Duhului Sfânt care este în voi” (1 Corinteni 6, 19). Duhul care a mărturisit prin cuvântul și prin sângele lui Dimitrie continuă să mărturisească, după moarte, prin trupul lui.

Acest adevăr are o consecință foarte concretă pentru noi toți. Sfințenia nu se încheie la mormânt, ci se revarsă dincolo de el. Viețile Sfinților spun că, mult mai târziu, când Tesalonicul era asediat, Sfântul a răspuns îngerilor trimiși să-i spună să părăsească cetatea: „De vreme ce m-ai pus pe mine de strajă cetății acesteia, Ție mă voi asemăna, Stăpânul meu, căci îmi voi pune sufletul pentru cetățeni”. Iubirea care l-a dus la mucenicie a devenit, după moarte, iubire mijlocitoare. De aceea, îi cântă Biserica în troparul zilei: „Mare apărător te-a aflat întru primejdii lumea”. Și noi, cei din Iași, care am trecut de curând pe la racla Sfintei Cuvioase Parascheva, știm din experiență ce înseamnă să ai un sfânt care stă de strajă cetății tale.

Două generații, aceeași credință

În viața Sfântului Dimitrie se întâlnesc, de fapt, două generații, iar fiecare dintre noi se poate regăsi într-una dintre ele. Sunt, mai întâi, părinții lui, care au păstrat credința în vremuri grele, s-au rugat în ascuns înaintea icoanelor și au așezat în sufletul copilului lor sămânța din care avea să răsară un mare mucenic. Lor le seamănă bunicii și părinții de astăzi, care se roagă pentru copiii lor, care aprind candela și fac semnul crucii chiar și atunci când nimeni nu pare să ia aminte. Să nu credeți, părinți și bunici, că rugăciunea voastră se pierde. Credința lui Dimitrie a început într-o cămară de rugăciune pe care nu o vedea nimeni.

Apoi, este generația lui Dimitrie și a lui Nestor, tineri care au avut curajul să scoată credința din cămara ascunsă și să o mărturisească în mijlocul cetății, înaintea împăratului și în arenă. Lor le seamănă tinerii de astăzi, chemați să nu se rușineze de Hristos în școli, în universități și în lumea virtuală în care își petrec atâta timp. Pentru ei, Sfântul Dimitrie este dovada că a fi creștin nu înseamnă a fi slab sau învechit, ci a avea cel mai mare curaj: curajul de a iubi chiar și atunci când ești urât.

Sfântul Mare Mucenic Dimitrie este un model de iubire care dăruiește, de răbdare care nu se teme de împotrivirea lumii și de mărturisire care se lasă purtată de Duhul Sfânt.