O familie se naşte din sentimentul de dragoste dintre două persoane, care devin sot şi soţie. Pe această iubire se întemeiază această instituţie. Izvorul acestei iubiri este dragostea părintească şi dragostea copiilor faţă de părinţi, precum şi iubirea reciprocă dintre membrii familiei. Iubirea înseamnă consimţământul de a se jertfi mereu pentru o anumită persoană, de a o ocroti, de a se bucura de reuşitele ei ca şi cum aceste reuşite ne-ar aparţine nouă, de a se întrista de necazurile ei, ca şi cum aceste necazuri ar fi ale noastre. Într-o familie, omul este nevoit să împartă împreună cu celălalt membru necazul şi bucuria acestuia. Într-o căsătorie, necazurile şi bucuriile devin comune. Naşterea unui copil, boala lui şi uneori chiar şi moartea lui - toate acestea îi unesc pe soţi, le măresc şi le adâncesc şi mai mult dragostea.

În căsătorie şi în dragoste, omul transferă centrul intereselor proprii, al concepţiilor sale despre lume în altă persoană, se debarasează de propriul egoism şi egocentrism, se adânceşte în viaţă: într-o oarecare măsură, el începe să vadă lumea şi din perspectiva celuilalt. Dragostea, pe care noi o primim din partea soţului şi a copiilor, ne oferă plinătatea vieţii, ne face mai bogaţi sufleteşte şi mai înţelepţi. Dragostea pentru soţ şi copii este puţin diferită decât cea faţă de alte persoane, care datorită persoanelor iubite, devin mai apropiate nouă.

(Pr. Prof. Gleb Kaleda, Biserica din casă, Editura Sophia, București, 2006, p. 15)