Ce este Împărăția Cerurilor ?
Ce este Împărăția Cerurilor? Mântuitorul zice: "Să nu căutați la dreapta și la stânga. Împărăția este în voi." Împărăția este în om, și cuvântul lui Dumnezeu caută să sălășluiască în om. Omul este la început ca un animal, fără nimic peiorativ; adică trăind în viața materiei, în viața animalică, dar spre deosebire de alte animale care viețuiesc ca noi pe pământ, care se nasc ca noi pe pământ, care cresc ca noi și aparent mor ca noi (adică noi ca ele), spre deosebire de aceste animale vedem în năzuința aceasta a omului, în poftele acestea, de neîmplinit prin nimic material în om, vedem căutarea aceasta, care trădează chipul dumnezeiesc în om.
Omul niciodată nu se va putea satisface pe pământul acesta, nici cu cele mai mari plăceri, nici cu cele mai groaznice păcate, nici cu cele mai mari înfăptuiri ale istoriei, ci poate să moară deznădajduit, chiar fiind împlinit în toate; fiindcă alta năzuiește omul, dar nu poate atinge. Trup și sânge nu pot moșteni lucrurile acestea, pe care trupul și sângele nu le pot vedea, nu le pot auzi, nu le pot percepe, nu le pot intui, decât un firicel vag Dar cultivând în noi acest cuvânt, însuși cuvântul lui Dumnezeu, Cuvântul descoperă ceea ce este El.
Revin la ceea ce numim poruncile lui Hristos, ce spuneam la început, că nu sunt ca cele ale Vechiului Legământ, deși am arătat că și Vechiul Legământ indică ceva mai departe decat doar o lege, un Rai. Cuvântul lui Hristos este trecerea de la disciplină la viață. Spune Evanghelia Sfântului Ioan: "Legea prin Moisi S-a dat, dar harul și adevărul prin Iisus Hristos a venit."
Aș vrea să revin la un nivel mai concret acum, păzind cuvântul lui Dumnezeu. Dar Cuvântul trup S-a făcut și cuvântul se împărtășește omului prin toate simțurile, prin cuvânt, așa cum înțelegem noi, oarecum informativ, dacă vreți, dar fiindcă este vorba de viață cuvântul se împărtășește numai în viețuire. Nu este destul omului să studieze Scriptura, ca un studiu abstract, nu este destul omului să trăiască o viață îmbisericită, să-și împodobească casa cu icoane, să asculte muzică duhovnicească, bisericească, să înlocuiascăa o cultură omenească cu o cultură îmbisericită.
Dumnezeu, Care ne-a făcut și Care știe din ce suntem făcuți, știe că suntem trup și sânge. Cuvântul trup s-a făcut, în mai multe sensuri. Cuvântul cel mai înainte de veci. Care se numește și Fiul lui Dumnezeu, Care este însuși Dumnezeu, S-a întrupat în istoria aceasta, S-a născut așa cum m-am născut și eu, a copilărit așa cum am copilărit și eu, a trăit și a suferit așa ca mine, a murit așa cum voi muri și eu, a înviat așa cum eu nu pot învia, S-a înălțat la Ceruri și șade de-a dreapta Tatălui, și a creat prin aceasta o cale către dreapta Tatălui pentru mine.
Și când vorbesc de "mine" nu vorbesc de cel care vă vorbește. Vorbesc de tine. Că și tu ești un "eu," orișicine vei fi. Deci Cuvântul trup S-a făcut, spre împărtășire, și ca trup ni se împărtășește. Unul din cuvintele mântuitoare ale Domnului a fost că Pâinea Vieții avea să fie El însuși. În Evanghelia de la Ioan avem cuvintele: "Cine mănâncă trupul Fiului Omului și bea sângele Lui are viața veșnică."
Și chiar spune mai departe: "Cine mănâncă trupul Fiului Omului și bea sângele Lui, petrece întru Mine și Eu întru el." Și zice: "Cine nu mănâncă trupul Fiului Omului și nu bea sângele Lui, nu are viață în sine." Acest Trup și Sânge este poate esența cea mai concentrată a Bisericii. Nu știu cum să o exprim. Doresc, și mă rog Domnului ca să pună în inimile voastre să se înțeleagă cuvântul pe care vreau să-l spun. Acolo unde mă poticnesc eu, înțelegerea voastră să meargă mai departe și să întregească ce nu ajung eu să exprim.
În Sfânta Împărtășanie mâncăm ce vede mintea a fi o bucatica de pâine și un strop de vin, ce văd ochii noștri pământești, ce miroase mirosul nostru pământesc, ce simt cele cinci simțuri: este pâine și vin. Dar, într-un chip tainic, acestor simțuri li se dezvăluie din ce în ce mai puternic și mai clar, mai limpede și mai concret, atunci când simțurile duhovnicești se dezvoltă; și începem să înțelegem cuvântul Mântuitorului Care zice că este nu numai pâine și vin, ci Însuși Trupul și Sângele Lui. Spune sfântul Pavel că deoarece copiii sunt părtași trupului și sângelui, și El - Hristos - Cuvântul lui Dumnezeu, S-a făcut părtaș trupului și sângelui, S-a făcut asemenea nouă. Dar, într-un chip de neînchipuit omului, Se dă spre mâncare.
Pentru omul modern, care este obișnuit cu cercetare intelectuală, amintesc cuvântul unui filosof (am uitat care - un filosof german): "Man ist was man ifit“. Este un joc de cuvinte. Ist înseamnă "a fi;" scris un pic altfel, înseamnă "a mânca:" ești ceea ce mănânci. Adică mâncăm materie, suntem materie. Va să zică, ce să gândim lucruri prea înalte: vedem că ne luăm viața din cele materiale, din zarzavaturi, din trup de animal, din alte lucruri, deci și noi suntem ce-i zarzavatul și ce este trupul de animal, și noi suntem un fel de "varza," cateodata în mai multe sensuri. Și noi suntem un trup de animal. Ca animalul ne naștem, ca animalul pierim. Dar eu pretind că Cel Care a făcut pe om știa mai bine decât filosoful german că omul este trup și sânge, și de aceea ne-a dat, într-un chip tainic, Trup și Sânge, ca să ne hrănim, în duh, prin această hrană pe care o primim trupește.
Este un plan cu multe nivele acolo, fiindcă mai este un alt nivel. Mâncăm Trup și Sânge, dar vedem și simțim pâine și vin. Iarăși, Dumnezeu Care a făcut pe om știe firea omului. Nu l-a făcut pe om să fie canibal. Omul, dacă nu se îndrăcește - îndepărtandu-se de Dumnezeu -nu rabdă nici măcar gândul de a mânca trup crud și sânge, și deci ne-a dat acest trup și sânge în felul cel mai frumos, cel mai nobil, hrana cea mai nobila pe care o cunoaște omul, pentru că este și o anume asemănare cu trupul și cu sângele în pâine și în vinul roșu.
Mă gândesc la toate expresiile Vechiului Testament care vorbesc de "sângele strugurelui", și acolo era o intuiție nemaipomenită! Mâncând deci într-o formă, nu canibalică, dar totuși într-o formă trupească, mâncăm duh, fiindcă omul este si duh. A spus Hristos Samarinencii: "Duh este Dumnezeu, și cei ce se închină lui Dumnezeu, în Duh și în adevăr să se închine." Și aici, în mâncarea aceasta, mâncăm Duh, în mâncarea Trupului acestuia.
Aici nu pot să nu mă împleticesc nițel în cuvinte, și iarăși nădăjduiesc că Dumnezeu o să deslușească în voi ce e nevoie pentru mântuirea fiecăruia. Zic că mâncăm Duh; dar mâncăm Trupul și Sângele Mântuitorului, și într-o formă chiar materială, acceptabil gustului omului, dar este altceva decât ce ni se pare a fi.
Merg mai departe. Mâncăm un Trup și bem un Sânge care au cunoscut moartea, dar și învierea, dar și înălțarea, dar și șederea de-a dreapta Tatălui; dar, într-un chip tainic, și Venirea Cea de-a Doua, și Slava cea veșnică, cea din urmă - ne împărtășim cu însuși Dumnezeu.
Unde duce cultura cuvântului lui Dumnezeu, credința în cuvintele lui Dumnezeu? Cuvintele lui Dumnezeu, omului pot părea, și par de multe ori sminteală cea mai mare, și însuși Apostolul Pavel nu se sfiește a vorbi de "nebunia lui Dumnezeu," dar adăuga că nebunia lui Dumnezeu se arată mai înțeleaptă decât înțelepciunea omului. Înțelepciunea omului e neputincioasă, precum și omul; este stricacioasă, precum și omul; dar ceea ce ne pare nouă a fi o nebunie, dacă este dumnezeiască, să ne împărtașim cu această nebunie, și vom vedea că asta era înțelepciunea.
Deci ajungem la împărtășirea concretă, fizică, la împărtășirea cu lucrul care vine de dincolo, lucrul care vine de unde mintea omului "nu se poate duce." Ochiul nu poate vedea, urechea nu poate auzi. Ei, asta-i energia care ne duce întru acel "dincolo." Cuvântul lui Dumnezeu împărtășește pe om la toate nivelele: la nivel de cuvânt, la nivel de simț, la nivelul cel mai concret al mâncării. Și când Mântuitorul a răspuns ispititorului că nu din singură pâine va trăi omul, ci din fiecare cuvânt care purcede din gura lui Dumnezeu, dacă am fi auzit atunci în pustie cuvântul acesta, cine și-ar fi putut închipui că acel cuvânt care purcede din gura lui Dumnezeu" - tocmai ca paine ni se va da, drept împărtășanie?
Dacă omul material se smintește? Apoi sigur că se smintește! Acestea sunt taine dumnezeiești. Ori crezi, ori nu crezi.. Dacă nu crezi, intri într-un domeniu care se cheamă "iad," care se cheamă "pedeapsă;" intri în tot felul de încurcături, sminteli, amărăciuni, ca fiul risipitor.
Smintirile astea în care cădem, pedeapsa asta.. ce este cuvântul pedeapsă? Etimologic vine de la cuvântul grec pedevsis, care dă pe românește și alte cuvinte. Rădăcina grecească ped- dă pediatrie, pedagogie; "pedeapsa," este o povățuire de copil, o formare de copil, o educație de copil, formezi copilul. Pedeapsa nu este un "Na, să mănânci asta, c-ai fost rău!" Pedeapsa este un lucru care ne revine; să zicem, dacă arunci praf în sus, praful o să-ți cadă în cap. Ne revin anumite lucruri, și trăind smintirile, amărăciunile astea care ne vin, ceea ce numim ispite, ele au menirea să ne trezească, să vină omul ca fiul risipitor într-o zi și să-și zică: "Dar asta-i ce vroiam? Eu, care căutam fericirea - și-am ajuns la amărăciune! Asta-i ce vroiam?"
V-amintesc de cuvântul pe care l-am spus mai sus că cel ce-și leapădă voia sa și face voia lui Dumnezeu, adică ascultarea, se trezește că asta era ce vroia el; fiindcă Dumnezeu a știut mai bine ce "vroiam eu" și unde-o să-l găsesc. Așa și omul care se desprinde de Dumnezeu și cade în acest domeniu pe care-l numesc "pedeapsă," până la urmă iadul. Dar și el, iadul, are menirea să povățuiască pe om, măcar că într-un fel negativ: "Dar asta-i ce voiam? Păi, dacă-i vorba de suferință, nu-i mai bine să iau suferința pe care nu ne-o ascunde Dumnezeu că va fi urmarea cuvântului lui Dumnezeu? Că, dacă tot e vorba de suferință, atunci ce am de pierdut să-i urmez lui Hristos, suferind? Acolo măcar este făgăduința de viață veșnică."
Și iarăși, prin "pedeapsă," prin această educație de copii, dacă are trezvia aceasta sufletul și lumina aceasta, ca fiul risipitor, să înțeleagă că prin aceasta poate să vină înapoi la Dumnezeu, și-atunci are și un avantaj: că nu va mai fi ademenit de ceea ce acum recunoaște a fi sminteală.
Și aș zice atunci: De ce Dumnezeu nu ne poruncește, ca și șarpele, să avem experiența binelui și răului prin împărtășirea cu răul, prin gustarea din rodul acesta care a zis Dumnezeu că ne va da moartea? "Cunoașteți moartea, și după aceea cunoașteți viața!" Dumnezeu nu se amestecă cu ce-i rău. Dumnezeu, în înțelepciunea Lui, în dragostea Lui pentru om întrebuințează toate, pâna la sminteli, ca să mântuiască pe om. Dar calea smintelii este o cale periculoasă, că poate omul să nu mai știe cum să se întoarcă de acolo. Vedem în Iuda, care nu a știut, nu a înțeles pâna în clipa cea din urmă care este mila Mântuitorului, ca să poata face și el ce-a făcut și Sfântul Petru - adică să se pocăiască.
Petru s-a lepadat de Dumnezeu, de trei ori s-a lepadat de Hristos, de Iisus, Învățătorul lui pe Care pretindea că-L iubea, de Învățătorul pe Care-L văzuse schimbat la față în Muntele Tabor și L-a văzut în lumina Lui dumnezeiască. Nu mai era de-acum înainte un învățător sau un profet; Petru a văzut că într-adevar era Fiul lui Dumnezeu, deci Dumnezeu însuși. Și de Acesta s-a lepadat Petru. Și păcatul lui Petru era nesfârșit mai mare decât trădarea lui Iuda.
Ce știa Iuda? "Am trădat sânge nevinovat." Și-acum vedea că trădarea lui ducea sângele acela până la moarte. Dar Petru, deși păcătuise și el rău, a rămas în lumina lui Hristos, care lumină i-a dezvăluit că Dumnezeu este milostiv, i-a dezvăluit ceea ce învățăm și noi în Biserică: Dumnezeu nu vrea moartea păcătosului, ci să se întoarcă și să fie viu.
Și s-a întors Petru și a ieșit și a plâns amar, dar a rămas cu ceilalți apostoli, până când a venit Mântuitorul, și nu că l-a vădit pe Petru în fața celorlalți - toți știau că s-a lepădat Petru de lisus. Dar când, după Înviere, Hristos a spus lui Petru: "Simone, fiul lui Iona, Mă iubești?", și Petru a mărturisit: "Te iubesc," și-a ispășit prima lepădare: "Nu-l cunosc pe acest om!" La al doilea "Simone, fiul lui Iona, Mă iubești?", când a spus "Te iubesc, Doamne!" a ispășit a doua lepădare. Când a spus a treia oară: "Simone, fiul lui Iona, Mă iubești tu pe Mine?", s-a mâhnit până la inimă Petru și a spus: "Doamne, Tu toate le cunoști; nu se poate să nu cunoști, să nu știi ca Te iubesc." Și a forțat Mântuitorul din inima lui Petru, a stors din inima lui cu durere a treia ispășire, că a treia oară cu blesteme și cu jurăminte s-a lepădat de Hristos: "Nu cunosc pe acest om!"
Calea lui Iuda - putea să-l mântuiască pe Iuda. Și dacă citim Scriptura cu înțelegere vom vedea că asta căuta și Mântuitorul. Dar, cum cântăm în Joia Mare, "Iuda nelegiuitul nu a voit să înțeleagă." Calea păcatului este o cale periculoasă. Calea întunericului poate să-l facă pe om să rămână în întuneric. Deci cuvântul lui Dumnezeu împărtășește omului viața, și viața veșnică. Dacă învățăm calea ascultării, dacă învățăm să cultivăm în inimile și în viețuirile noastre cuvântul lui Dumnezeu, îl vom găsi.