Ce ne-a făgăduit Hristos? Pe de-o parte ne făgăduiește Crucea, dar pe de altă parte pretinde Mântuitorul că jugul Lui este ușor, bun, și că povara Lui este ușoară. Și găsim într-adevăr că jugul Lui este bun și povara Lui este ușoară, cum au dat mărturie martirii care până la moarte s-au îndulcit de cuvântul lui Hristos, că moartea le-a fost mai dulce decât viețuirea smintită, într-adevăr, nemincinos a spus aceste cuvinte Mântuitorul, că jugul Lui într-adevăr a fost bun celor ce au gustat din el, și povara Lui a fost ușoară. De ce să luăm asupra noastră jug neplăcut și povară grea, cercetarea în păcat? Și totuși, dacă omul vrea, Dumnezeu îl lasă. Și este foarte important să înțelegem, în această lăsare, ceva din calitatea dragostei lui Dumnezeu.
Noi, când iubim pe cineva, vrem ceva de la el. Ori vreau să mă iubească și el, să-mi întoarcă dragostea, și este un adevăr și în asta; ori, mai ales dacă am oarecare autoritate asupra lui, dacă-mi este copil, vreau sa ia calea dreaptă, și pot să impun omului, fratelui meu, copilului meu, părintelui sau orișicui; până a-i distruge libertatea, viața, îi vreau binele. Asta este dragostea pe care Dumnezeu nu o are pentru om. Dumnezeu este Iubire, dar Dumnezeu este Smerenie: și aceste două virtuți până la urmă sunt o singură virtute.
Cuvintele pe care Preasfințitul Andrei ni le-a spus la început sunt cuvintele cheie Și nădăjduiesc să-l bucur și pe Preasfințitul spunând ce am auzit de la Părintele meu duhovnic Sofronie, o definire - dacă vreți - a smereniei, pe care n-am găsit-o la altcineva. Spunea că smerenia (înțeleasa adevărat, în duh și în adevăr), smerenia este calitatea iubirii lui Dumnezeu, care se dă, fără întoarcere asupra sa. Smerenia este calitatea iubirii lui Dumnezeu care se poate împărtăși și a nu se împuțina. Smerenia are aspect de micșorare, de înjosire, adică smeritul poate apărea ca un rob. Că și Hristos, spune Sfântul Pavel, a luat chip de rob și S-a supus morții, morții rușinoase de pe Cruce; dar, înțeles în duh și în adevăr, ce a făcut Hristos acolo arată că nu avea frică de moarte, nu avea frică de înjosire. Puterea Lui dumnezeiasca nu putea fi biruită de nimic. Și care este puterea asta neclintită de nimic în toate cosmosurile care exista, și dincolo? Paradoxal, smerenia. Și când omul, ca Hristos, s-a smerit până la moarte, s-a găsit neclintit, neclintit în dragoste, neclintit în trăirea harului. Cu harul acesta să ne dea Dumnezeu să murim, și din moarte nu vom gusta.
Și cuvântul pe care aș fi vrut să vi-l citez mai sus din Evanghelia Sfântului Ioan, dar nu era vremea, era: "Cel care crede în Mine nu va trece prin judecată, nu va cunoaște judecată, ci va trece de la moarte la viață." Că tocmai și Judecata care, ca toate lucrările lui Dumnezeu, este lucrare spre mântuire, chiar și Judecata de Apoi, aș îndrăzni să spun că este poate ultima chemare a lui Dumnezeu către mântuire, dar riscă să fie prea târziu. Dar omul care a trăit după cuvântul lui Dumnezeu, cum spune Psalmul, "Pentru cuvintele gurii Tale eu am luat căi aspre," și-a trecut judecata.
În viața asta, viața ne-a judecat și ne-am judecat. Ne-am lăsat judecați de Dumnezeu și am ales cuvântul lui Dumnezeu, până la moarte - dă-ne Doamne! - vorbesc de mucenici. Dar am judecat și noi pe Dumnezeu. Și noi judecăm pe Dumnezeu, și am pus pecetea noastră că Dumnezeu este adevărat, cum spune Sfântul Ioan. Și Dumnezeu se arată adevărat dincolo de moarte, dincolo de iad, dincolo de toate. Aș zice dincolo de veșnicie, că mai înainte de toți vecii Dumnezeu nu că era, Dumnezeu este!
Si deci smerenia, când ajunge omul s-o trăiască, este puterea de care se înfricoșează tot ce se înfricoșează de Dumnezeu, fiindcă nimic n-o poate birui. Pare a fi slugă smerenia, dar este calitatea de Domn, de împărat. Este calitate dumnezeiască, și în a doua carte a Părintelui Sofronie, care este o mărturie a vieții lui, spune că mulți au spus despre Dumnezeu multe: că Dumnezeu este iubire, că Dumnezeu este lumină, că Dumnezeu este putere; dacă, zice, aș îndrăzni și eu să zic ceva despre Dumnezeu, aș zice că Dumnezeu este smerenie, și în această smerenie nespus de minunată, neînțeleasă de tâlcul omului - dar dacă o trăim, o înțelegem, nu tâlcuind-o intelectual, ci trăind în oasele noastre harul ei - aceasta smerenie este tocmai pericolul pentru om, fiindcă Dumnezeu, dragostea smerită a lui Dumnezeu nu impune omului.
Și aș vrea de astăzi încolo nimeni să nu mai vorbească de fructul interzis. Cum a interzis Dumnezeu lui Adam rodul cunoștinței binelui și răului, când cinci minute mai târziu Adam avea să mănânce? Ce, nu vedea Dumnezeu? Nu putea Dumnezeu să-i dea una peste cap, așa cum facem noi dacă vedem ce face copilul nostru și, în dragostea noastră, îi dăm o palmă și-i spunem: "Păi să nu faci asta!" Dragostea lui Dumnezeu lasă pe om singur să se determine, fiindcă "dragoste cu sila nu este cu putință." Împărăția cea veșnică este împărăția celor care iubesc, și care iubesc să fie ce este Dumnezeu.
Aș zice, frați și surori întru Domnul - și poate? oarecum cu aceasta să și închei - ați trăit patruzeci și cinci de ani de mucenicie, de interziceri, de groază, de greutăți. Și-acum a revenit în pământul nostru lucrul pe care eu l-am prețuit cel mai mult (nu mă gândesc la ce mă gândeam eu în 1955, când ne-am dus în Anglia la libertate, în sensul istoric și omenesc, că toate astea sunt trecătoare și relative): libertatea credinței. Asta a fost pronia lui Dumnezeu, și la asta aș vrea să încurajez pe toți frații și pe toate surorile mele întru Domnul.
Chiar cred că vine o clipă în istorie (când? - nu știu..), când va veni un "ori-ori": Ori cu Dumnezeu, ori.. ce vrei. De ce îndrăznesc să spun "cred"? Mă întemeiez pe cuvântul lui Hristos din Apocalipsă, când spune la sfârșitul Apocalipsei: "Cine nedreptățește mai nedreptățească încă, cine spurcă mai spurce încă, cine lucrează dreptatea mai lucreze dreptatea, cine se sfințește, mai sfințească-se. Căci iată Eu viu degrab, și răsplata Mea este în mâna Mea, să dau fiecăruia precum și-a ales."