Preafericite Părinte Daniel,

Patriarh al României, preaiubit frate și împreună‑slujitor al Smereniei noastre,

Cu adevărat acum toate s‑au umplut de lumină în slăvita mlădiță a Bisericii‑mamă a Constantinopolului, în Sfânta Biserică Ortodoxă din România.

Atât Smerenia Noastră, cât și onorabila noastră delegație, care reprezintă Biserica‑mamă, primind rânduială de mironosiță, iată, am venit ca niște alți luminători din Răsărit și am adus sărutare frățească, salut de bucurie și de omagiere, laudă, slavă, cinste și mulțumire, iar, peste toate, lumina lui Hristos, care luminează tuturor, împreună cu binecuvântarea maternă din Izvorul comun al vostru și al nostru, pentru toate câte a lucrat Domnul, în acești 140 de ani, în via Bisericii Ortodoxe din România.

Veniți, dar, să ne bucurăm cu toții în Domnul, Cel ce învrednicește astăzi atât Sfânta Mare Biserică a lui Hristos, cât și Sfânta Biserică Ortodoxă din binecuvântata Românie, amândouă purtând, în cursul istoriei, „stigmatele” Domnului Iisus, să cinstească astăzi, mai întâi, o sărbătoare strălucită și o sfântă prăznuire, încununând cu slavă și laude, pomenirea ocrotitorului orașului București, Cuviosul Dimitrie cel Nou, în al doilea rând, aniversarea proclamării și întăririi parcursului său autocefal, în urmă cu o sută patruzeci de ani, iar, în final, conferirea, cu exact un secol în urmă, pe drept și cu vrednicie, atât Întâistătătorului ei de atunci, cât și Ei înseși, a demnității și rangului patriarhal.

Este cunoscut și mărturisit în condica sfântă că, dintre înaintașii Preafericirii Voastre, vrednicul de pomenire Calinic, Mitropolitul Ungrovlahiei, s‑a adresat prin scrisoarea sa „Preasfântului, Preacinstitului și Celui dintâi Tron Patriarhal al Bisericii Răsăritene, adică Marii Biserici a Constantinopolului, cu care România păstrează legături de veacuri”, cerând, „cu încuviințarea” și a Regelui României, Carol I, ca unul dintre predecesorii noștri, Patriarhul Ecumenic Ioachim al IV‑lea, „din bunăvoință, să dea binecuvântarea sa și să recunoască” autocefalia Bisericii din România și „să anunțe acest fapt celorlalte trei Tronuri Patriarhale ale Răsăritului și tuturor Bisericilor autocefale, pentru ca și acestea să o îmbrățișeze și să se adreseze Bisericii autocefale a României ca unei surori”. Totodată, se întărea că „Biserica României ține la mare preț păstrarea nealterată a sfintelor dogme și a tradiției și are pururea grijă ca, potrivit sfintelor Canoane și învățăturii Bisericii, să acorde întâietatea de cinste Preasfântului Tron Ecumenic și Patriarhal al Constantinopolului, care este cu adevărat cel dintâi Tron al celui dintâi Ierarh al Bisericii Ortodoxe a Răsăritului, și să pomenească, prin președintele Sfântului Sinod, după rânduiala statornicită, mai întâi numele Patriarhului rânduit pe Tronul Apostolic și Ecumenic al Răsăritului”; și că, „pentru păstrarea canonică și legală a unității credinței, până acum ocrotită prin harul Domnului nostru atotputernic Iisus Hristos, … ea (Biserica României) se va afla întotdeauna în relații dogmatice și canonice cu Preasfântul Tron Ecumenic…”.

Atunci, Preasfântului Tron Apostolic și Patriarhal al Constantinopolului, - singurul care are această prerogativă canonică și răspundere sfântă, - I s‑a părut lucru bun să ia în considerare și să aprobe cererea ca „dreaptă și cuvenită și în acord cu rânduielile bisericești, și să hotărască sinodal, în Duhul Sfânt și cu bucurie sufletească, binecuvântând această Sfântă Biserică a României, și recunoscând‑o autocefală și în toate de sine cârmuitoare”. Biserica cea Mare a făcut cunoscut acest act canonic „în duh de iubire și afecțiune frățească față de Preafericirea sa și față de întreaga sfântă adunare a preasfințiților arhierei ai Ei”, împreună cu îndemnul rugător „ca Domnul să ocrotească pe iubita nouă soră în Hristos, Preasfânta Biserică a Regatului de Dumnezeu păzit al României, cu brațul Său cel înalt, ținând‑o în sfintele dogme și în sfintele Canoane și tradiții ale neprihănitei noastre Credințe, sub cârmuirea neobosită și iubitoare de Dumnezeu a Sfântului ei Sinod”.

Tomosul a fost înmânat de o delegație patriarhală alcătuită din Mitropoliții Nicodim al Kizicului și Ioan al Calcedonului, ambasadorului Mavrogheni al României la Constantinopol, împreună cu „scrisorile de răspuns” ale Patriarhiei către Mitropolitul Calinic al Ungrovlahiei și către ministrul de Externe al României, Dimitrie Sturdza.

Iar când, după aproape patruzeci de ani, Biserica României s‑a socotit vrednică de cinstea patriarhală, Mitropolitul Ungrovlahiei și Primatul Bisericii din România, Miron, prin scrisoarea sa din 12 martie 1925 către Biserica‑sa mamă, „expunând pe larg evoluția istorică a Bisericii Ortodoxe a României și creșterea ei după dublarea de atunci a teritoriului României și unitatea politică a neamului românesc”, a înaintat și a cerut „recunoașterea de către Patriarhia Ecumenică” a rangului patriarhal pentru Biserica sa.

În urma raportului „Comisiei de specialitate” din 28 iulie 1925, Sfântul și Marele Sinod al Patriarhiei Ecumenice, după chibzuire, a hotărât în unanimitate și a binecuvântat „ridicarea la demnitatea patriarhală a Bisericii Ortodoxe Autocefale a României”. Hotărârea a fost făcută cunoscută prin „Scrisoarea de întronizare” a Patriarhului Ecumenic Vasile al III‑lea și a fost înmânată la 27 septembrie 1925, în cadrul unei adunări liturgice festiv‑solemne, în Catedrala din București, de o delegație patriarhală, alcătuită din Mitropoliții Ioachim al Calcedonului și Gherman al Sardei și Pisidiei.

Se cuvine să menționăm că la întronizarea primului Patriarh, Miron, care ceruse prezența în persoană a Patriarhului Ecumenic, a asistat o delegație oficială alcătuită din Mitropoliții Ioachim al Calcedonului, Fotie al Derconului și Gherman al Sardei.

Preafericirea Voastră,

Am socotit prilejul potrivit să Vă aducem aminte, Vouă și poporului vostru, dar și nouă înșine, aceste evenimente care marchează îndoita aniversare comemorată, și scot la lumină legăturile neclintite ale Bisericii‑mame cu fiică ei binecuvântata din România.

Într‑adevăr, Preafericite frate, adeseori, în trecut, Biserica Preafericirii Voastre a fost împinsă să străbată cale lungă și, pe această cale, a mărturisit cu Crucea, pășind sub „soarele întunecat” al călătoriei ei pământești. A întâmpinat felurite primejdii din partea fraților creștini și a celor din afară, s‑a golit pe sine în luptă și s‑a jertfit pentru comoara neprețuită a Ortodoxiei, urmând întru aceasta Bisericii Constantinopolului, care i‑a fost hrănitoare și ocrotitoare. De aceea, astăzi este învrednicită să prăznuiască o „îndoită sărbătoare a sărbătorilor și prăznuire a prăznuirilor”: în primul rând, culegând roadele slavei dumnezeiești neîncetate, iar în al doilea rând, bucurându‑se de cinste din partea oamenilor. Este cinstită, pe de o parte, prin proclamarea anului mântuirii de față, prin Decretul din 21 martie 2024 al Excelenței Sale, Președintele României, Klaus Iohannis, drept „An al Centenarului Patriarhiei Române, în amintirea celor ce s‑au ostenit pentru recunoașterea oficială a autocefaliei Bisericii Ortodoxe din România și pentru dobândirea rangului patriarhal”, iar pe de altă parte, de către Preafericirea Voastră, care ați vestit că acest an este plin „de mari evenimente istorice și de binecuvântări deosebite ale lui Dumnezeu Cel slăvit în Treime”.

Astăzi, Preafericirea Voastră și Smerenia noastră, Președintele țării și întreg poporul român dreptcredincios, Biserica României și Biserica maică a sa, Biserica mucenicească a Constantinopolului, care și ea, la rândul ei, a mărturisit și mărturisește în fiecare zi prin Cruce, la o sută patruzeci de ani neîntrerupți de viață autocefală și după un veac în care Biserica României a fost încununată și cu demnitatea rangului patriarhal, aducem prinos de cinstire și de pomenire celor care au conlucrat la această taină și minune, începând cu vrednicii de pomenire Patriarhi Ecumenici Ioachim al IV‑lea și Vasile al III‑lea, cu fericiții întru pomenire Mitropoliți Calinic Miclescu, Iosif Georgian, Ghenadie Petrescu, Atanasie Mironescu, Conon Arămescu și Patriarhii Miron, Nicodim, Justinian, Iustin și Teoctist, ierarhii aleși, clerul evlavios și poporul binecuvântat. Facem pomenirea și Regelui Carol I, a ambasadorului de atunci la Constantinopol, Mavrogheni, a ministrului de Externe Dimitrie Sturdza, precum și a tuturor celor care, de‑a lungul vremii până astăzi, au contribuit la propășirea și statornicia Bisericii Neamului Românesc.

Astăzi Bisericile noastre prăznuiesc, și împreună cu ele toată Ortodoxia, căci nicio Biserică locală nu este singură și izolată, ci fiecare este mădular viu al Trupului lui Hristos, extins în toată lumea și constituit prin unitate într‑o singură Biserică, având drept centru Patriarhia Ecumenică.

Aceste două evenimente cu adâncă semnificație, autocefalia și rangul patriarhal, sunt rodul unei îndelungate maturizări duhovnicești, al unei dezvoltări istorice și al unei bune rânduieli bisericești.

Desigur, autocefalia nu a însemnat nicidecum separare, ci plinire și maturitate, înflorire și rodire în grădina Bisericii Celei Una, dincolo de cele văzute. În acea zi, Biserica României a primit nu doar un privilegiu administrativ, ci o încredințare, o chemare la slujire, la unitate, la arătarea darurilor duhovnicești ale poporului ortodox român.

Și, într‑adevăr, în acești o sută patruzeci de ani, Biserica României s‑a dovedit vrednică de această încredere maternă a Bisericii Constantinopolului. Și‑a cultivat poporul temător de Dumnezeu în credință, a zidit sfinte locașuri, încununate prin ridicarea Catedralei Neamului din București, a cărei pictură am sfințit‑o ieri împreună cu Preafericirea Voastră, a întemeiat sfinte mănăstiri și seminarii teologice, a crescut generații de episcopi, preoți, monahi și slujitori ai Bisericii, a săvârșit lucrări de asistență socială și filantropie, a sprijinit educația și Neamul Românesc în multele greutăți ale vremurilor și ale încercărilor istorice, mai ales ale veacului trecut. Dar, mai presus de toate, a făcut să strălucească o oștire de Sfinți, precum Părinții aghioriți de neam român, de curând trecuți în rândul sfinților de către Biserica‑mamă: Dionisie, Petroniu, Nifon și Nectarie.

Identitatea ortodoxă a României a biruit perioade istorice în care poporul ei mărturisitor a înfruntat multe necazuri. Aceasta este cu adevărat har, rod dumnezeiesc, datorat și îndemnului de atunci al Bisericii‑mame, împreună cu care Biserica României, în acești 140 de ani, a mers laolaltă, cinstind prerogativele atât ale autocefaliei, cât și ale rangului patriarhal, și rămânând statornică „în cele ce a învățat și de care s‑a încredințat, prin cuvinte și fapte datorate lui Dumnezeu”.

Memoria noastră patriarhală ne aduce aminte, pe scurt, și de legăturile celor două Biserici ale noastre: întemeierea de către Patriarhia Ecumenică a Mitropoliei Ungrovlahiei, în anul 1359, în urma stăruitoarelor cereri ale domnitorului român Basarab I. Prin această lucrare, Biserica‑mamă a întărit unitatea Neamului Românesc și a oprit încercările de schimbare a identității sale duhovnicești.

Sfântul nostru înaintaș, Nifon, a binecuvântat din prisos România, atât prin prezența, învățătura, minunile și statornicia lui neclintită în păzirea Legii lui Dumnezeu și a Sfintelor Canoane, cât și prin sfintele sale moaște, strămutate de sfântul voievod evlavios Neagoe Basarab.

În urmă cu aproape cinci veacuri, înaintașul nostru, Patriarhul Teolipt al II‑lea, însoțit de ierarhi aleși, de protosul Sfântului Munte, Gavriil, și de egumenii mănăstirilor athonite, a făcut închinăciune în România ortodoxă și a săvârșit sfințirea noii Mănăstiri Curtea de Argeș.

Domnitorii României au păstrat viu legământul duhovnicesc cu Biserica‑mamă a Constantinopolului, precum eroul național și binefăcător, Mihai Viteazul, împreună cu vrednicul nostru înaintaș, Ieremia al II‑lea.

În vremurile mai noi, sub cârmuirea înțeleaptă și plină de dreaptă pricepere, de iubire și de râvnă prisositoare a iluștrilor voștri înaintași și a Preafericirii Voastre, Biserica României pune în lumină bogăția Tradiției Ortodoxe, într‑o armonioasă împreună‑lucrare cu grija pastorală și socială cerută de vremuri, care necesită trezvie necontenită, conlucrând cu Patriarhia Ecumenică în chestiunile de mai mare însemnătate.

Preafericirea Voastră, cu blândețe și înțelepciune, prin cuvânt și faptă, cu fidelitate față de Tradiție și prin păzirea cu acrivie a rânduielilor canonice, călăuziți poporul pe calea luminării, a cinstirii Tradiției și a slujirii Adevărului, și păstrați iubirea „în legătura păcii”. Pentru aceasta Vă felicităm frățește!

Această dublă aniversare pe care o cinstim astăzi nu este doar o evocare istorică. Este o chemare și o provocare duhovnicească. În vremuri în care lumea se confruntă cu felurite încercări: înstrăinare, dezbinare, războaie, decădere morală, cele două evenimente mărturisesc răspicat că numai în unitate, în iubire și în pace, și mai ales în înțelepciunea cea după Dumnezeu, numai în Domnul nostru Iisus Hristos și în păzirea Legii Lui, cele cu neputință la oameni devin cu putință.

Statutul de autocefalie, ca iconomie bisericească și ca necesitate, este înțeles și aduce roade mari numai în cadrul comuniunii dintre Biserici. Unitatea în credință și împărtășirea Sfântului Duh constituie piatra de temelie a Ortodoxiei.

De aceea, Biserica‑mamă a Constantinopolului, de la început și până astăzi, stăruie în acest adevăr, anume că orice autocefalie exprimă libertatea în iubire, și că unitatea este legătura ce ține laolaltă Trupul Domnului.

Cuviosul Dimitrie cel Nou, Sfântul Nifon, Cuvioșii Dionisie, Petroniu, Nifon și Nectarie, mulțimile de Sfinți ai Ortodoxiei, nenumărate suflete, mirese ale Mirelui, prin viața lor, au inaugurat renașterea duhovnicească. Ei miluiesc și binecuvântează poporul ortodox al României și sunt pururea cu noi. Ei sunt dascălii, luminătorii lumii, apostolii poporului, ai tuturor.

Cele două Biserici ale noastre se întâlnesc în lumina și în bucuria acestor două evenimente istorice. Autocefalia și rangul patriarhal nu sunt simple fapte istorice. Ele sunt însăși viața Bisericii din România. Sunt biruința Patriarhiei Ecumenice. Trecutul și prezentul Bisericii se îmbrățișează, trecutul oferă rădăcinile, iar prezentul oferă răspunsurile la întrebările istoriei. Trecutul și prezentul celor două Biserici ale noastre alcătuiesc o lucrare neîntreruptă de slujire a omului și a lumii.

Aceasta este tâlcuirea și calea atât a autocefaliei, cât și a rangului patriarhal: o instituție insuflată de Dumnezeu, care dă viață și ține unită Ortodoxia cea Una de sub cer. Este ceva mai mult decât istorie, o instituție care „cercetează, depășește și, în cele din urmă, judecă istoria”.

Să știe, așadar, toți, cei ce par a conduce, cât și cei conduși, că rânduiala canonică, acrivia, iconomia dăruită de Dumnezeu, Tradiția Ortodoxă și dumnezeiasca Scriptură, sunt temelia atât a bunei așezări, cât și a armoniei pline de lucrarea lui Dumnezeu în slujirea Bisericii celei Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească, a Bisericii Ortodoxe, care deține plinătatea adevărului.

Preafericirea Voastră,

Ne‑ați oferit, spre aducere‑aminte a sărbătoririi celor două evenimente, sfânta Icoană a ocrotitorului Preafericirii Voastre, Sfântul Dimitrie cel Nou, lucrată în mozaic bizantin, în care fiecare pietriciă, în parte, cu siguranță, mărturisește un moment al timpului, un suflet românesc iubitor de Dumnezeu, un vas al virtuților, o umbră, o schiță – har și lumină –, care împodobesc icoana. Pietricelele împodobesc itinerariul celor două Biserici ale noastre de‑a lungul veacurilor, un curs anevoios, o călătorie în istorie, pe drumul către veșnicie.

Gustați și vedeți, așadar, fraților și fiilor, că Hristos Domnul a fost, este și va fi în mijlocul celor două Biserici ale noastre! Ne bucurăm și felicităm pe Preafericirea Voastră, dimpreună cu Sfântul Sinod, cu autoritățile, cu clerul și cu poporul vostru.

Vă felicităm pe voi și întreaga Preasfântă Biserică a României pentru aceste aniversări binecuvântate, și ne rugăm și vă dorim ca ea să fie astăzi, mâine și în veci, propovăduitoare vie și lucrătoare a voii dumnezeiești, rânduindu‑și viața pentru a fi mărturie a Învierii lui Hristos, Domnul nostru, cu a Cărui urare către Maria Magdalena încheiem cuvântul: Bucurați‑vă, fraților și fiilor! Și iarăși, de multe ori, vă spun: Bucurați‑vă! Pace tuturor! Pace vouă și nouă! Pacea lui Hristos cu voi, Căruia „I se cuvine slava, cinstea, stăpânirea și puterea, acum și în toți vecii. Amin.”

† Bartolomeu

Arhiepiscopul Constantinopolului-Noua Romă,

Patriarhul Ecumenic