Stareţul Neonil

Arhimandritul Neonil Buzilă, alături de oameni în lupta cu holera

În anul 1847, o holeră cumplită a bântuit Ţara Moldovei, secerând pe cei lipsiţi de ajutor. Atunci, mulţi se izbăveau de moarte fugind prin mănăstiri. La Mănăstirea Neamţ, stareţul Neonil a adăpostit în anul acela numeroase familii de orăşeni din Iaşi, dându-le mâncare şi chilii. Spun toţi că niciunul din călugări şi mireni n-a murit de holeră. Cum se îmbolnăvea cineva, stareţul îl trimitea să se închine la icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului şi se vindeca.

Ascetul care a fugit în pustie pentru a nu deveni stareț și mitropolit ‒ Ieroschimonahul Neofit Eliade

„Neofit Eliade, bărbat erudit, elenist, mare ieroschimonah, pustnic, ascet mare la Schitul Pocrov, fost igumen Mănăstirii Secu între anii 1870-1886. A fost capabil, a dat sfat pentru a să face spitalul, şcoala şi spiţeria (farmacia) la Târgu Neamţ, bolniţele din mănăstire şi altele au făcut. Cine n-a văzut pe acest părinte Neofit în rugăciunile lui, acela n-a văzut sfinţenia întrupată. A murit la 3 februarie 1886, în Mănăstirea Neamţ, unde se retrăsese din igumenia Mănăstirii Secu.”

Fiecare zi să fie un pas mai aproape de Domnul!

Arhimandritul Neonil Buzilă: „Fraţilor, datorie avem ca şi noi să ne aducem aminte de înnoirile duhovniceşti şi spre mai bine să ne schimbăm din zi în zi, cât ne aflăm întru această viaţă prea scurtă”.

Arhimandritul Timotei Ionescu a reînnoit viaţa monahală la Mănăstirea Neamţ

În acest timp, Mănăstirea Neamţ trecea printr-o epocă de grea încercare din istoria ei: secularizarea averilor, închiderea tipografiei, lipsa celor necesare pentru bolniţă şi spitalul de alienaţi, care adăposteau până la 100 de bolnavi. Apoi, lipsa de hrană şi cele de nevoie pentru Seminarul monahal şi pentru întreaga obşte care număra, împreună cu schiturile sale, aproape 400 de călugări; iar mai presus de acestea, slăbirea vieţii duhovniceşti din mănăstire.

Schimonahul Gordie Pustnicul – 22 de ani de nevoinţă ascetică

Repeta Psaltirea pe de rost zilnic şi mânca o singură dată pe zi, după asfinţitul soarelui, coji de pâine muiate în pârâu, fără altă hrană; dormea câteva ore pe noapte şi nu avea locuinţă stabilă. Chilia lui era un mic bordei săpat în pământ şi acoperit cu lemne, în care stătea mai ales iarna. Vara umbla prin pădure din loc în loc, desculţ, îmbrăcat cu o haină veche şi se ruga neîncetat.