‒ Pe florile acestea duhovniceşti, adică pe sfinţii cei cuprinşi în mineiele Bisericii, cu dragoste adevărată să-i cinstim, ca pe prietenii lui Dumnezeu. Iar dintre toţi, mai cu osebire pe Sfânta Stăpâna noastră de Dumnezeu Născătoarea şi pururea Fecioară Maria, cu credinţă şi cu bucurie negrăită să o lăudăm, ca pe ceea ce negrăit, prin cuvântul arhanghelului, a zămislit de la Duhul Sfânt pe Fiul şi Cuvântul Tatălui Celui fără de început şi L-a născut cu Trup spre mântuirea noastră, a oamenilor.

Zicea iarăşi Părintele Neonil Buzilă: 

‒ Fraţilor, primiţi, vă rog, cu creştinească dragoste şi râvnă rugăciunile sfinţilor ce se cinstesc în Biserica dreptmăritoare, că ei sunt mijlocitorii mântuirii noastre întru Împărăţia Tatălui Celui veşnic.

Altădată iarăşi învăţa, zicând: 

‒ Fraţilor, datorie avem ca şi noi să ne aducem aminte de înnoirile duhovniceşti şi spre mai bine să ne schimbăm din zi în zi, cât ne aflăm întru această viaţă prea scurtă.

Zicea stareţul Neonil şi acestea: 

‒ Să ne înnoim, fraţilor, dezbrăcându-ne, după cuvântul Apostolului, de omul cel vechi, prin pocăinţă şi prin mărturisirea curată, şi să ne îmbrăcăm în cel nou, prin lucrarea faptelor bune, ca ieşind din viaţa aceasta îndreptaţi şi gătiţi, după ce se vor strica corturile noastre şi după ce iarăşi se vor ridica prin glasul trâmbiţei celei de apoi, să ne învrednicim a primi rodurile ostenelilor noastre, prăznuind nu o dată în an, ci fără încetare. Nu în corturi şi colibe stricăcioase, ca evreii, ci în lăcaşurile cele nefăcute de mână ale celor întâi-născuţi.

Apoi adăuga: 

‒ Să cinstim din tot sufletul pe sfinţii cei din fiecare zi şi mai ales să ne sârguim, pe cât ne va fi cu putinţă, spre urmarea petrecerii lor. Că, făcând aceasta, ne vom învrednici a fi moştenitori desfătării celei veşnice şi Împărăţiei Cereşti în Hristos, Domnul nostru.

Zis-a iarăşi stareţul Neonil: 

‒ Să cinstim cu adevărată credinţă pe Adevăratul Dumnezeu şi Mântuitor al nostru, Iisus Hristos. Lui să-I aducem nu flori pământeşti şi stricăcioase ce se veştejesc, ci nestricăcioase şi cereşti. Adică pe sfinţii mucenici care s-au înroşit în sângele lor ca nişte trandafiri prea frumoşi. Încă şi pe preacuvioşii părinţi, cei ce prin sudorile şi nevoinţele lor şi-au înălţat sufletele mai mult decât crinii cei binemirositori.

În toamna anului 1852, marele stareţ Neonil, simţindu-şi aproape obştescul sfârşit, a încredinţat mitropolitului Sofronie Miclescu testamentul său, însoţit de aceste ultime cuvinte: 

„Eu mor supărat pe sine-mi că am purtat cu nevrednicie numele unuia dintre Apostolii cei mici ai Domnului. Sfârşind dar până la a doua venire a Domnului toată voroava cu Înalt Preasfinţia Voastră şi cu tot omul, întreind şi împătrind lăcrimioara şi nevrednica mea rugăciune ca să nu uitaţi de mine şi de frăţimea aceasta. Binecuvântaţi această călătorie veşnică a mea, iertaţi-mă, dezlegaţi-mă şi Dumnezeu să ne învrednicească ca să ne vedem cu toţii întru Împărăţia Tatălui Celui veşnic, întru bucuria Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi întru luminarea darului Preasfântului şi de viaţă făcătorului Duh Sfânt. Amin”. NEONIL, Arhimandrit şi stareţ al Sfintelor Monastiri Neamţu şi Săcul, 1853, octombrie, 13

După trei zile, stareţul Neonil, dând tuturor sărutarea cea mai de pe urmă, a trecut cu pace la veşnica odihnă, fiind înmormântat în pridvorul bisericii mari.

(Arhimandritul Ioanichie Bălan, Patericul românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria, pp. 394-395)