Se spunea despre dânsul că, oricât ar fi fost de ocupat cu grijile de tot felul în mănăstire, nu-şi lăsa niciodată pravila şi canonul călugăresc. Iar de la Utrenie, Vecernie şi Sfânta Liturghie nu lipsea în nicio zi. Ba încă cerceta pe călugări şi fraţi la chilii, la ascultare, la bolniţă, la tipografie, la trapeză. Mergea uneori să cerceteze şi pe călugării din Secu, din Sihăstria, Sihla, Pocrov, Icoana şi din celelalte schituri care erau sub povăţuirea sa. Peste tot ajungea şi pe toţi îi mângâia cu cuvintele sale pline de înţelepciune şi blândeţe.

În anul 1847, o holeră cumplită a bântuit Ţara Moldovei, secerând pe cei lipsiţi de ajutor. Atunci, mulţi se izbăveau de moarte fugind prin mănăstiri. La Mănăstirea Neamţ, stareţul Neonil a adăpostit în anul acela numeroase familii de orăşeni din Iaşi, dându-le mâncare şi chilii. Spun toţi că niciunul din călugări şi mireni n-a murit de holeră. Cum se îmbolnăvea cineva, stareţul îl trimitea să se închine la icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului şi se vindeca.

Se mai spune despre acest mare stareţ că în anul 1846, îmbolnăvindu-se de picioare după neştiutele judecăţi ale lui Dumnezeu şi fiind nevoit să stea în chilie până la moarte, niciodată n-a cârtit întru inima sa. Ci de acolo, de pe patul suferinţei, se străduia să conducă obştea mănăstirii, cu toate schiturile şi metoacele sale, care număra până la 600 de călugări. Zilnic veneau la el părinţii din consiliu, egumenii, duhovnicii şi fraţii să-i ceară sfat, şi nimeni nu ieşea din cuvântul lui.

De pe patul suferinţei, stareţul Neonil nu înceta a sfătui şi a învăţa pe toţi calea mântuirii, atât prin viu grai, cât şi prin scris. Căci era înzestrat de Dumnezeu cu multă putere în cuvânt. 

– Fraţilor, zicea el, nu pregetaţi a vă îndulci de mireasma cea duhovnicească ce iese din florile cele mirositoare ale raiului celui înţelegător, adică din chinurile şi durerile sfinţilor mucenici şi din ostenelile şi nevoinţele cuvioşilor părinţi. Pe acestea, Mireasa lui Hristos cea fără prihană, adică sfânta noastră maică, Biserica Răsăritului, le-a sădit şi le-a crescut prin buna-credinţă, spre a le aduce lui Hristos, Mirelui său cel adevărat, miros de bună mireasmă, pe a căror bună mirosire El foarte mult o iubeşte după cea zisă: La mireasma mirurilor Tale vom alerga (Cântarea cântărilor, 1,7).

(Arhimandritul Ioanichie Bălan, Patericul românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria, pp. 394 - 395)