Ieroschimonahul Neofit Eliade, de la Mănăstirea Neamţ († 1886)

Cuviosul Neofit Ieroschimonahul a fost un părinte cu înaltă viaţă duhovnicească în obştea Mănăstirii Neamţ, cum puţini se aflau la măsura lui, pe la jumătatea secolului XIX.

Fiu de ţărani răzeşi din judeţul Vrancea, tânărul Nicolae a fost dat de mic să înveţe carte. Apoi, iubind mai mult pe Hristos decât cele din lume, a intrat în obştea Mănăstirii Neamţ. Aici a învăţat desăvârşit limba greacă, scrierile Sfinţilor Părinţi şi Sfânta Scriptură de la dascăli iscusiţi, ajungând în puţină vreme să-i întreacă pe toţi cu râvna, cu nevoinţa şi cu înţelepciunea.

Stareţul Neonil, văzând osârdia lui, îndată l-a făcut călugăr şi l-a trimis un timp la Schitul Pocrov. Aici, bunul ostaş al lui Hristos a primit îngerescul chip al schimniciei şi s-a făcut pustnic şi ascet vestit. Căci era obicei la Neamţ ca monahii cei mai nevoitori să se retragă la Pocrov, unde trăiseră cândva mulţi sihaştri cu viaţă sfântă. Aici se ostenea cuviosul mai ales cu postul, cu rugăciunea lui Iisus, cu privegherea şi cu citirea Sfintei Scripturi. Mânca numai o dată pe zi, seara, şi dormea câteva ore pe noapte.

Fiind chemat în lavră, a fost hirotonit preot şi rânduit duhovnic şi dascăl de limba greacă în şcoala monahală din mănăstire, organizată la îndemnul lui, unde învăţau aproape o sută de fraţi. Acest preacuvios părinte era un mare elenist şi dascăl al rugăciunii lui Iisus. Timp de aproape trei decenii a crescut mulţi ucenici şi a adus un curent de înnoire duhovnicească în Mănăstirile Neamţ şi Secu și în schiturile lor.

Tot la îndemnul părintelui Neofit Eliade, Mănăstirea Neamţ a construit la Târgu-Neamţ, între anii 1850-1856, un mare spital, o farmacie (spiţerie) şi o şcoală pentru folosul de obşte al tuturor. S-au mai făcut, cu sfatul lui, şcoală în satul Vânători, farmacie şi spital de alienaţi în mănăstire şi „multe alte lucruri bune”.

Între anii 1870-1877, Cuviosul Neofit a fost egumen la Mănăstirea Secu, făcând multe donaţii şi înnoind viaţa duhovnicească în obşte. Pe toţi îi cucerea cu cuvântul său blând şi înţelept, iar mai ales îi zidea sufleteşte cu pilda vieţii sale, că nu era altul în aceste părţi care să fie pe măsura lui.

Pentru o viaţă aleasă ca aceasta, călugării Mănăstirii Neamţ l-au rugat să le fie stareţ şi părinte duhovnicesc. El însă s-a lepădat de o cinste ca aceasta, socotindu-se nevrednic. Încă şi domnul ţării cu ceilalţi ierarhi l-au propus de mitropolit şi părinte al Moldovei, în anul 1860, că devenise cunoscut peste tot. El însă a fugit la pustie, iubind mai mult liniştea şi rugăciunea, decât tulburarea lumii. Nici cărţi din limba greacă nu a tradus, decât una singură, Cântare de laudă sionicească, tipărită în anul 1871. Că socotea mai de folos să zidească pe oameni cu fapta, decât cu cuvântul.

În anul 1877 a renunţat la egumenia Mănăstirii Secu şi s-a retras la metanie. Apoi, mai trăind puţin şi bineplăcând lui Dumnezeu, a adormit în pace în anul 1886, adăugându-se la ceata cuvioşilor părinţi din Mănăstirea Neamţ.

Iată cum îl descrie arhiereul Narcis Creţulescu, unul dintre ucenicii săi: „Neofit Eliade, bărbat erudit, elenist, mare ieroschimonah, pustnic, ascet mare la Schitul Pocrov, fost igumen Mănăstirii Secu între anii 1870-1886. A fost capabil, a dat sfat pentru a să face spitalul, şcoala şi spiţeria (farmacia) la Târgu Neamţ, bolniţele din mănăstire şi alte treburi mari au făcut. În secolul nostru nu are România astfel de bărbat; s-au lepădat de stăreţie ca şi de Mitropolia Moldovei. Cine n-a văzut pe acest părinte Neofit în rugăciunile lui, acela n-a văzut sfinţenia întrupată. A murit la 3 februarie 1886, în Mănăstirea Neamţ, unde se retrăsese din igumenia Mănăstirii Secu”.

Iar în Registrul cu cei înmormântaţi în cimitirul Mănăstirii Neamţ, acelaşi ucenic scrie despre dascălul său: „Ieroschimonahul Neofit Eliade este cel mai mare bărbat ascet din zilele noastre, elenist profund, ctitor mare..., bătrâneţă rară...”.

(Arhimandritul Ioanichie Bălan, Patericul românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria, pp. 454-455)