Schimonahul Gordie Pustnicul, de la Mănăstirea Neamţ (†1870)

Cuviosul Gordie Schimonahul a fost unul din marii sihaştri ai mănăstirilor noastre din a doua jumătate a secolului XIX. Era de loc din nordul Moldovei. Chemat să slujească lui Hristos, a intrat în obştea Mănăstirii Neamţ sub stareţul Dometian. Aici a făcut mulţi ani ascultare, fiind râvnitor pentru împlinirea făgăduinţelor călugăreşti.

Stareţul Neonil (1843-1853), văzându-l dornic de linişte, l-a trimis la Schitul Icoana Veche, câţiva kilometri mai sus de lavră. Acolo, schimonahul Gordie a dat de dulceaţa liniştii şi a rugăciunii. Apoi, cu binecuvântarea părintelui său duhovnicesc, s-a retras din schit în pădurile seculare din împrejurimi, unde s-a nevoit singur 22 de ani, răbdând toate ispitele pustiei: frigul, foamea, lipsa, boala şi luptele de la diavoli.

Arhiereul Narcis Creţulescu (†1913) şi alţi bătrâni din Mănăstirea Neamţ, care l-au cunoscut, mărturiseau că pustnicul Gordie avea o nevoinţă ascetică asemenea sihaştrilor de demult. Repeta Psaltirea pe de rost zilnic şi mânca o singură dată pe zi, după asfinţitul soarelui, coji de pâine muiate în pârâu, fără altă hrană; dormea câteva ore pe noapte şi nu avea locuinţă stabilă. Chilia lui era un mic bordei săpat în pământ şi acoperit cu lemne, în care stătea mai ales iarna. Vara umbla prin pădure din loc în loc, desculţ, îmbrăcat cu o haină veche şi se ruga neîncetat. Unde îl ajungea noaptea, acolo dormea puţin, apoi iar se deştepta la rugăciune.

Spun părinţii că pustnicul Gordie purta întotdeauna pe trupul său o rasă veche şi ruptă de şiac. Aceasta era singura lui îmbrăcăminte de vară şi de iarnă. Cu aceasta se îmbrăca ziua şi se învelea noaptea. Pentru o viaţă aspră ca aceasta, numele pustnicului Gordie se făcuse cunoscut tuturor, căci avea multă putere în cuvânt şi în rugăciune.

Iar sfârşitul vieţii lui a fost aşa:

Umblând odată mai mulţi militari prin pădure, să prindă o ceată de tâlhari ascunşi în partea locului, au dat de Cuviosul Gordie. Astfel, socotind că ştie unde sunt tâlharii, dar nu voieşte să-i dea în mâinile lor, l-au dus la Piatra Neamţ pentru anchetă. Acolo însă, fiind slăbit şi bătrân, a răposat cu pace, dându-şi sufletul în mâinile Domnului.

Aşa a trăit şi aşa s-a săvârşit pustnicul Gordie, întrecând cu nevoinţa pe toţi ceilalţi din vremea sa.

(Arhimandrit Ioanichie Bălan, Patericul românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria, pp. 438-439)