Mulţi creştini nu consideră blândeţea o virtute obligato­rie, văzând în ea doar o calitate exterioară. Dacă fructul este dulce, spun ei, ce importanţă are că ramura pe care a cres­cut este rigidă şi nearătoasă? Ce importanţă are că vorbeşti şi te porţi cam brutal, dacă sub această înfăţişare se ascunde o inimă bună, o conştiinţă curată, intenţii oneste?

Totuşi, Apostolul Pavel, el însuşi cam nestăpânit, uneori chiar irascibil, se referă în mai toate epistolele sale la blândeţe, în modul de a simţi şi de a te comporta. Să presupunem că este o calitate exterioară. Dar prin această calitate exerci­tăm o anumită influenţă asupra altora, până a le crea o stare de linişte. De aceea Apostolul Pavel vrea ca blândeţea să fie „tuturor oamenilor” cunoscută, să devină o calitate de ca­racter distinctă, întocmai ca iubirea, despre care Mântuitorul spunea că este calitatea prin care se disting cei ce Il urmea­ză: „Întru aceasta vor cunoaşte toți că sunteţi ucenicii Mei, de veţi avea iubire unii pentru alţii” (Ioan 13, 35).

(Fiecare zi, un dar al lui Dumnezeu: 366 cuvinte de folos pentru toate zilele anului, Editura Sophia, p. 210)