Când omul face păcatul îşi pierde libertatea

Păcatul este supunerea omului faţă de patimi şi faţă de diavol. Omul ajunge la momentul în care doreşte binele, dar nu îl mai poate săvârşi: „Nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul ce nu-l voiesc, pe acela îl săvârşesc” (Romani 7, 19). Omul care s-a predat robiei păcatului suferă, dar este cu neputinţă a se elibera de aceasta fără ajutorul Mântuitorului Hristos.

Însuşi Domnul nostru ne adevereşte: „Adevăr, adevăr spun vouă: că tot cel ce face păcatul rob este păcatului” (Ioan 8, 34). Mai mult, cu cât mai mult trece timpul şi se învecheşte păcatul în om, cu atât mai multe şi mai puternice se fac legăturile păcatului asupra omului. Păcatul se face mai apoi patimă, adică „în sufletul acela în care se încuibăreşte pentru multă vreme în mod pătimaş şi care din multă obişnuită şi-a făcut sufletul să se predea cu totul acelei patimi”. 

Indiferenţa şi compromisurile în urma atacurilor din partea păcatului pot duce în mod treptat la o îngrozitoare robie faţă de păcat, ca şi cum ar fi o a doua fire a omului. Omul căzut constată la un moment dat că, de când s-a lăsat convins să înfăptuiască păcatul, a început să se obişnuiască cu acest mod de viaţă. În continuare obişnuinţa sa devine o simplă pornire către păcat, iar din pornirea aceasta se ajunge la patima care, înrădăcinată ca o a două fire, are de acum încolo pretenţia de făptuirea obişnuitului păcat ca o datorie. 

Păcatul este supunerea omului faţă de patimi şi faţă de diavol. Omul ajunge la momentul în care doreşte binele, dar nu îl mai poate săvârşi: „Nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul ce nu-l voiesc, pe acela îl săvârşesc” (Romani 7, 19). Omul care s-a predat robiei păcatului suferă, dar este cu neputinţă a se elibera de aceasta fără ajutorul Mântuitorului Hristos.

(Arhimandritul Grigorie, Pocăinţa Fiului şi iubirea Tatălui, Editura Cartea Ortodoxă, 2011, p. 37)

De la același autor

Ultimele din categorie