Blândeţea, în calitate de trăsătură distinctivă, este rodul lucrării Duhului Sfânt. Izvorul şi rădăcina ei este smerenia. Este şi aceasta o însuşire dumnezeiască, de vreme ce Domnul nostru Cel smerit este în acelaşi timp şi blând, şi de vreme ce-L înfăţişează mai mult blândeţea decât smerenia. Smerenia este trupul, iar umbra trupului este blândețea. Niciodată nu s-a auzit ca un om smerit să fie mânios sau ca un mânios să fie smerit.

Dacă cercetăm atotmântuitoarea pronie a lui Dumnezeu pentru zidirile Sale, şi mai cu seamă pentru om, vom constata că modul practic prin care Dumnezeu comunică cu ele este necuprinsa Sa blândeţe, aceea care caracterizează autentica însuşire părintească. Nu este blândeţea lui Dumnezeu, împreună cu nemişcarea cea de mare cuviinţă a smereniei Sale, cea care continuă părinteasca ocrotire şi pronie, cu toate că noi încălcăm poruncile Lui, Îl provocăm şi Îl mâniem peste măsură? Firea şi locul blândeţii este fundamentul persoanei.

Pe bună dreptate se spune că Dumnezeu „învăţa-va pe cei blânzi căile Sale” (Psalmul 24, 10) şi  „fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul” (Matei 5, 5). Oare care este acest pământ, pe care Ziditorul îl făgăduieşte drept zestre celor care şi-au înviat trăsătura lor distinctivă? „Pământul” este locul dumnezeieştilor făgăduinţe; şi ţinutul, în care ele sunt cuprinse, este şi se numeşte „pământul făgăduinţei”. Aceste făgăduinţe dumnezeieşti, daruri şi binecuvântări, le-a gătit Dumnezeu „de la facerea lumii”. Noi le-am jertfit pe acestea legii prostiei noastre, preferând autonomia şi neascultarea poruncii.

Dacă iubirea de oameni a lui Dumnezeu şi Tatăl  şi-ar fi asumat replăsmuirea noastră, am fi rămas în pieire! Cunoaştem că Dumnezeu este iubire şi „cel ce rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu rămâne în el” (I Ioan 4, 16). Cum însă va rămâne cineva „în iubire”, dacă îi lipseşte blândeţea şi stăpânesc în el cele împotriva ei, care sunt mânia, ura şi răutatea cea aducătoare de întunecime?

Atunci când lipseşte blândeţea dintr-o persoană, stăpâneşte tulburarea, incertitudinea şi tot haosul cuprinzătoarei pervertiri. Sfârşitul acestora este moartea şi iadul, de care păzeşte-ne, Preabunule Stăpâne, pentru negrăita Ta iubire de oameni!

(Gheronda Iosif Vatopedinul, Dialoguri la Athos, Editura Doxologia, p. 106-108)