Îmi amintesc de un frate din Mănăstirea Valaam despre care mi-a povestit duhovnicul meu. Ace­la petrecuse în mănăstire cincizeci de ani, şi tot nu voia să primească tun­derea. îşi petrecuse toată viaţa în nevoinţă, şi totuşi se socotea nevrednic de monahism. Părintele meu duhov­nicesc, pe atunci încă mirean care îşi căuta calea, l-a întrebat: „Dar ce este monahismul, ce este monahul, de nu poţi să fii monah cu toate că duci via­ţă mănăstirească?" Şi acela a răspuns: „Monahul este un om care se întris­tează şi plânge din toată inima pentru durerea lumii, şi la măsura asta n-am ajuns încă". 

(Mitropolitul Antonie de Suroj, Taina Iubirii, Editura Sophia, 2009, p. 67)