Există o mulţime de încercări de a-l defini pe om. Pentru Aristotel, omul era un animal social. Pentru Bergson şi Blaga, un animal care fabrică unelte. Pentru Feuerbach, omul este ceea ce mănâncă. În sfârşit, pentru Darwin şi adepţii lui, omul nu este decât o prelungire a maimuţei, iar Thomas Hobbes face o afirmaţie care pare să curme orice aspiraţie la nobleţe a omului. Pentru el, omul este lup omului.

Unii, precum Nietzsche, pun la baza fiinţei umane voinţa de putere, iar Freud vede în om un ghem de instincte peste care domneşte sexualitatea, care determină orice activitate a omului (libido). Omul mai este văzut de unii şi drept un animal care iubeşte frumosul. Desigur, această afirmaţie, precum şi cea a lui Pascal, care pune în faţă raţionalitatea şi conştiinţa morţii, par să nu excludă din alcătuirea fiinţei umane şi un oarecare fior metafizic.

În ce ne priveşte, credem că toate aceste afirmaţii se potrivesc omului, însă nici una din ele nu poate fi luată drept adevăr cuprinzător. Da, omul este un animal - dar un animal îndumnezeit! Astfel rezumă teologul grec contemporan, Panayotis Nellas, concepţia generală a Sfinţilor Părinţi despre om. Şi aceasta este singura însuşire dintre toate câte i se pot atribui omului, capabilă să-l smulgă din lumea animală şi să-l înalţe deasupra ei. De aceea vom încerca să o desfăşurăm. Se pare că a vedea în om doar un animal cu conştiinţa morţii, nu înseamnă a-l deosebi de fiinţele iraţionale. Chiar dacă l-am numi animal care se roagă, totuşi nu am rezolva mare lucru în acest sens. Pentru a fi om, este nevoie de mai mult.

Experienţa ştiinţei moderne dovedeşte că animalele pot fi mai mult decât s-a crezut multă vreme despre ele. Fără să acceptăm unele exagerări care se fac în acest sens, potrivit cărora animalele pot deveni superioare omului, ţinem totuşi să amintim un pasaj interesant al Psalmistului. În psalmul 103, “puii leilor mugesc ca să apuce şi să ceară de la Dumnezeu hrana lor” (22). Iată un amănunt de scandal atât pentru materialişti, cât şi pentru misticii minori care, atribuind omului trăirea metafizică, gândeau că l-au separat pentru totdeauna de lumea animală. Animalele se roagă, trăiesc o relaţie tainică cu Dumnezeu, iar Dumnezeu le poartă de grijă, deoarece ele sunt destinate omului - făptura iubită a lui Dumnezeu, rodul iubirii Creatorului. De aceea Noe primeşte poruncă să ia cu sine în corabie nu doar din “animalele curate”, ci chiar şi din cele “necurate”, câte o pereche, “ca să le păstreze soiul pentru tot pământul” (Fc. 7, 2), iar proorocul David spune: “oameni şi dobitoace vei izbăvi Doamne” (Ps. 35, 6).

Animalele se supun poruncilor Dumnezeieşti, încât Dumnezeu îşi face cunoscută voia Sa oamenilor prin intermediul animalelor. Atunci când Valaam vrăjitorul, împotriva voii lui Dumnezeu, s-a pornit pe asina sa ca să-i binecuvânteze pe moabiţi, “Îngerul Domnului s-a sculat, ca să-l mustre pe cale”. Moise ne spune că asina a văzut Îngerul Domnului, pe care Valaam nu-l vedea (şi de aceea o bătea, căci asina în tot felul se împotrivea să mai meargă). Şi iată că “Domnul a deschis gura asinei, şi aceasta a zis către Valaam: “ce ţi-am făcut eu, de mă baţi acum pentru a treia oară?”. În cele din urmă, Îngerul se arată şi lui Valaam. Acesta cade cu faţa la pământ, iar cuvintele pe care le aude din gura îngerului sunt acestea: “De ce ai bătut asina ta de trei ori? Eu am ieşit să te împiedic, deoarece calea ta nu este dreaptă înaintea mea; şi asina, văzându-mă pe mine, s-a întors de la mine de trei ori până acum; dacă ea nu s-ar fi întors de la mine, eu te-aş fi ucis pe tine, iar pe ea aş fi lăsat-o vie” (Num. 22, 21- 33).

Iată că Dumnezeu preferă să se arate mai degrabă şi să cruţe un dobitoc decât un om care Îi este duşman, în cazul dat, vrăjitorul Valaam. Cu toate că nu putem spune despre Valaam că nu avea cunoştinţă de Dumnezeu şi nici măcar că nu se ruga Lui (căci ni se relatează mai sus că se ruga), totuşi vedem că, prin atitudinea sa, om fiind, se coboară mai jos decât dobitoacele. (...)

Dacă am văzut că şi animalele se roagă (şi se ştie că au şi conştiinţa morţii), despre om trebuie să spunem că el nu numai că se roagă, ci are posibilitatea să devină ca şi Dumnezeu, şi nu numai că are conştiinţa morţii, dar are puterea, dată de Hristos, să devină nemuritor! Aşadar, ceea ce îl deosebeşte pe om de dobitoc, este calitatea de a-şi însuşi o învăţătură concretă şi corectă despre Dumnezeu, pe care să o transmită şi altora. Omul are sădită în fiinţa sa nevoia de a răspândi ştiinţa despre Dumnezeu, exprimată în psalmul 50: “învăţa- voi pe cei fărădelege căile tale, şi cei necredincioşi la Tine se vor întoarce”. Îndeplinind această condiţie, omul începe să nu mai fie dobitoc, pentru a deveni ceva mai mult.

În persoana lui Valaam, pe care Dumnezeu îl tratează ca pe o fiinţă inferioară asinei, credem că se are în vedere omul eretic, duşman al lui Dumnezeu. Acesta, deşi se roagă, se roagă greşit. Şi din această cauză, el nu este o fiinţă teologică, degradând (vom vedea mai târziu de ce) mai jos decât asina sa. “Teolog este cel care se roagă corect”, spunea Evagrie Ponticul. Iată deci prima însuşire pe care o are omul, dar nu o au animalele, aceea de a avea o învăţătură (concretă şi corectă) despre rugăciune şi despre Dumnezeu. Această învăţătură nu poate să existe în afara Bisericii, în care Dumnezeu “ şi-a dat întâlnire cu oamenii” Şi care, după chipul unicităţii lui Dumnezeu, este una şi indivizibilă. Această Biserică este Biserica de Răsărit.

De unde are omul această învăţătură pe care nu o au dobitoacele? Căci anume în aceasta credem că se manifestă în primul rând raţionalitatea omului în comparaţie cu animalele, “întrucât frumuseţea firii [umane] o formează tocmai puterea de cugetare”. Şi aici ajungem la punctul de plecare al oricărei discuţii teologice despre om.

Omul este chip [icoană] al lui Dumnezeu. De aceea, el nu numai că are tendinţa de a-L cunoaşte şi de a-L propovădui [şi lăuda] pe Dumnezeu, ci are sădite în fiinţa sa însuşirile lui Dumnezeu, ca într-o oglindă. Vorbind despre măsura în care aceste însuşiri ale lui Dumnezeu au fost învestite în om, Sf. Grigorie de Nyssa e de părere că singura diferenţă dintre Dumnezeu şi om este aceea că Primul este necreat, pe când al doilea este creat de Primul. “Dumnezeu, spune Sfântul, nu-şi arată bunătatea doar pe jumătate, dăruind omului doar o parte din bunătăţile Sale şi păstrând pentru Sine în chip invidios cealaltă parte, ci îşi arată suprema bunătate tocmai prin aceea că l-a adus pe om din nefiinţă la viaţă şi l-a copleşit cu tot felul de daruri”. Omul este rodul iubirii lui Dumnezeu, de aceea îl şi răsfaţă cu daruri atât de mari. Darul suprem pe care îl primeşte omul este nemurirea şi voia liberă, având “o superioritate vădită prin libertatea sa neîngrădită”. Desăvârşita libertate pe care o primeşte omul este şi poarta [condiţia] pentru orice virtute. Căci “virtutea constă în a fi fără stăpân şi a face ceea ce-ţi place, tot ce faci din constrângere sau din silă nu poate fi virtute”. Potrivit acestei concepţii, animalele, deoarece se supun legilor naturii, pe care nu le pot depăşi, nu pot avea virtuţi.

(Ieromonah Savatie Baştovoi, Omul - chip al lui Dumnezeu şi chip al animalului)