Smerenia trebuie înţeleasă în două feluri, şi anume smerenia femeii păcătoase, de pildă, şi smerenia Maicii Domnului. Nu sunt la fel. Femeia păcătoasă avea mai mult conştiinţa păcatului, conştiinţa că este păcătoasă şi avea o smerenie din conştiinţa că a făcut păcate şi cerea de la Dumnezeu iertare. E un tip al smereniei, şi această smerenie o avea şi vameşul din pilda cu vameşul şi fariseul, care-şi bătea pieptul şi zicea: „Doamne, milostiv fii mie păcătosului”, îşi recunoştea păcatele, iar smerenia lui era aceea de a-şi recunoaşte păcatele, izvora din cunoaşterea păcatelor. E un chip al smereniei. Maica Domnului avea o smerenie care nu era întemeiată pe conştiinţa păcatelor, Maica Domnului avea o smerenie ca rezultat al virtuţilor.

Sfântul Isaac Sirul vorbeşte despre smerenia ca rezultat al virtuţilor. Zice că smerenia este aceea pe care o avem când sufletul a trecut prin toate locaşurile virtuţilor şi a ajuns la smerenie. O astfel de smerenie a avut Maica Domnului şi o astfel de smerenie o are în vedere când zice „Că a căutat Dumnezeu spre smerenia roabei Sale, că iată de acum mă vor ferici toate neamurile“ (Luca 1, 48). Smerenia Maicii Domnului este prin urmare o smerenie ca rezultat al virtuţilor şi noi trebuie să avem smerenia cea corespunzătoare cu viaţa noastră: dacă ştim că avem păcate trebuie să avem smerenia cea din păcate, dacă ne-am mutat de la păcate la virtuţi să avem smerenia cea din virtuţi. O astfel de smerenie din virtuţi nu a avut numai Maica Domnului, ci şi Sfântul Ioan Botezătorul când zicea despre Domnul Hristos şi despre el însuşi: „Acela trebuie să crească iar eu să mă micşorez“ (Ioan 3, 30).

Smerenia ne ajută foarte mult şi de aceea progresul duhovnicesc arătat ca o casă duhovnicească are în cuprinsul lui, ca un fel de legătură a tuturor faptelor bune, smerenia pe care trebuie să o aibă toţi aceia care fac anumite fapte bune.

(Arhim. Teofil Părăian, Prescuri pentru Cuminecături, Editura Lumea credinței, p. 100-101)