Întâi de toate, este foarte important să ne amintim că rugăciunea este o întâlnire și o relație; este vorba de o relație tainică, una care nu poate fi impusă nici de noi, nici de Dumnezeu. Faptul că Dumnezeu Se poate face prezent sau că ne poate lăsa cu sentimentul absenței Sale face parte din această relație vie și adevărată. Dacă L-am putea aduce în mod automat la o întâlnire cu noi, dacă L-am putea forța să se întâlnească cu noi, atunci n-ar mai fi nicio relație și nicio întâlnire. Aceasta este un lucru pe care, prin imaginație, îl putem face cu o plăsmuire sau cu diverșii idoli pe care îi așezăm înaintea noastră în locul lui Dumnezeu; însă cu Dumnezeul cel Viu nu putem face astfel, precum nu o putem face nici cu o persoană vie. O relație trebuie să înceapă și să se dezvolte pe libertate reciprocă.

(Mitropolitul Antonie de Suroj, Școala rugăciunii, ediția a II a, traducere din limba engleză de Gheorghe Fedorovici, Editura Sophia, București, p. 39)