„...ci ne izbăvește de cel rău. Ca a Ta este împãrãția, puterea și slava, a Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor.”

Întreaga Bisericã este angajatã în aceastã luptã ultimã, care nu este pentru biruințã, ci pentru descoperirea ei: de la cãlugãrii care cautã lupta corp la corp cu puterile întunericului, astfel încât mânãstirile și chiliile pustnicilor sunt ca niște paratrãsnete spirituale ale lumii, pânã la cei mai umili dintre noi, cuibãriți de teamã lângã crucea lui Hristos, și care se strãduiesc cu rãbdare, zi de zi, sã lupte împotriva tuturor formelor rãului din noi, din jurul nostru, din culturã și societate, care refac strâns țesãtura vieții, pe care nu înceteazã sã o deșire cel numit în Scripturã „Stãpânitorul morții".

Lumea zace într-o mare de rãu. Rãul nu este numai haosul, absența ființei, ci dovada unei inteligențe perverse care, prin orori sistematic absurde, vrea sã ne vadã îndoindu-ne de Dumnezeu și de bunãtatea Sa. Într-adevãr, nu este vorba numai de „lipsa binelui", cum spun pãrintii, nu numai aceastã „lipsã de a fi", prin care Lacan definea omul, ci de cel viclean, cel Rãu, nu materia, nici trupul, ci cea mai înaltã inteligențã întoarsã spre propria sa luminã...

Adorno a scris cã dupã Auschwitz - voi adãuga dupã Hiroshima si Gulag - n-ar mai trebui scrise poeme. Dar eu cred cã se poate, cã trebuie sã se scrie poeme, cã se poate și cã trebuie sã se vorbeascã mereu de Dumnezeu, dar poate altfel. Trebuie spus cã Dumnezeu n-a creat rãul și cã nici mãcar nu l-a permis. „Chipul lui Dumnezeu șiroiește de sânge în umbrã", spunea Léon Bloy într-o expresie citatã adesea de Berdiaev.

Dumnezeu primeste rãul în plinã fațã, așa cum Iisus primea palmele cu ochii legați. Strigãtul lui Iov se înalțã mereu și își plânge copiii. Dar rãspunsul lui Iov a fost și rãmâne dat: este Crucea. Este Dumnezeu cel Rãstignit pentru tot rãul din lume, dar care face sã izbucneascã din întuneric o imensã forțã de Înviere. Paștele este schimbare la fațã în adânc. „Izbãvește-ne de cel rãu" înseamnã: Vino, Doamne, Iisuse, vino, Tu care ai venit deja ca sã biruiești iadul și moartea, Tu care spuneai cã l-ai vãzut pe „Satan cãzând ca un fulger din cer" (Lc. 10, 18). Aceastã biruințã este prezentã în adâncul Bisericii. Noi luãm din ea putere și bucurie, ori de câte ori ne împãrtãșim. Și dacã Hristos o pãstreazã tainicã, este pentru cã vrea sã ne asocieze ei. „Izbãvește-ne de cel rãu" e o rugãciune activã, o rugãciune care ne angajeazã.

Întreaga Bisericã este angajatã în aceastã luptã ultimã, care nu este pentru biruințã, ci pentru descoperirea ei: de la cãlugãrii care cautã lupta corp la corp cu puterile întunericului, astfel încât mânãstirile și chiliile pustnicilor sunt ca niște paratrãsnete spirituale ale lumii, pânã la cei mai umili dintre noi, cuibãriți de teamã lângã crucea lui Hristos, și care se strãduiesc cu rãbdare, zi de zi, sã lupte împotriva tuturor formelor rãului din noi, din jurul nostru, din culturã și societate, care refac strâns țesãtura vieții, pe care nu înceteazã sã o deșire cel numit în Scripturã „Stãpânitorul mortii".

Și pe noi, care ne rușinãm cã suntem creștini, sau, dimpotrivã, facem din creștinism, din credința noastrã, stindardul superioritãții și al disprețului.

Pe noi care vorbim de „îndumnezeire" și care suntem adesea atât de puțin umani, „izbãvește-ne de rãu".

Pe noi, care vorbim cu atâta ușurințã de dragoste și care nu știm nici mãcar sã ne respectãm unii pe alții, „izbãvește-ne de rãu".

Și pe mine, un om al neliniștii și al chinurilor, împãrțit atât de adesea, atât de putin sigur cã exist și care îndrãznesc sã vorbesc - Biserica e singura mea scuzã - despre Împãrãție și despre bucuria ei, „izbãvește-mã de rãu".

Sfântul Francisc de Sales a prezis cã într-un moment hotãrâtor al istoriei se va produce asa-numita decatenatio sanctorum, „scoaterea din lanțuri a sfinților". Deocamdatã, avem rugãciunea și așteptarea.

Alãturarea în Hristos, Dumnezeu adevãrat și om adevãrat, a contemplației tradiționale și a aventurii moderne de cãutare a lui Dumnezeu, întâlnirea între Occidentul și Orientul creștin, constituie fãrã îndoialã tot atâtea condiții favorabile acestei decatenatio. Iatã acum sâmbãta sfântã, când coborârea la iad devine biruințã asupra iadului, când se pregãtește întoarcerea lui Hristos, sau mai degrabã întoarcerea universului și a umanitãții, prin Hristos, la Tatãl, pentru ca El sã poatã șterge în sfârșit „toatã lacrima din ochii noștri" (Ap. 21, 4).

"Ca a Ta este împãrãția, puterea și slava", altfel spus, crucea, dragostea și viața în sfârșit biruitoare, „a Tatãlui, a Fiului și a Sfântului Duh" și adaugã ortodocșii „în vecii vecilor. Amin."

(Olivier Clement, Tâlcuire la Tatăl nostru, Editura Reîntregirea, Alba-Iulia)

De la același autor

Ultimele din categorie