Este o mare şansă să te naşti într-o lume creştină, să primeşti harul Botezului şi, prin el, credinţa cea adevărată. Credinţa este adevărata viaţă. Viaţa păcătoasă, pătimaşă, alienată, ateistă duce pe om la disperare şi descompunere, încât îi face necesară credinţa, împăcarea cu Dumnezeu, pentru a se smulge din păcat şi a propăşi în virtute.

Oricât de ademenitoare este ispita vieţii păcătoase, ea duce până la urmă la scârbă de păcat şi atunci omul caută calea adevărată, pe care o găseşte prin credinţă. Bine este a avea harul Botezului în ceasul trezirii conştiinţei, ca să ştii unde să te duci; cel ce nu este botezat, în acel moment va rătăci în deznădejde.

Credinţa este o componentă a sufletului, o modalitate de a fi. Cine nu o are este păgubit de cea mai nobilă dintre virtuţi. Ea îl însoţeşte pe om în lupta cu păcatul, în deznădejdea îndoielilor, în rătăcirea intelectului, în confruntarea cu lumea, în confruntarea cu moartea şi cu suferinţa, în zidirea lăuntrică, în desăvârşire şi ea va fi prezentă şi în iluminarea taborică, căci Dumnezeu va rămâne mereu ascuns, cu atât mai ascuns cu cât se va realiza mai mult transfigurarea.

(Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos, Editura Christiana, București – 2006, p. 453)